* Pe 26 iulie se împlinesc 55 de ani de la moartea sa, în închisoarea de la Jilava
Pe data de 26 iulie se împlinesc 55 de ani de la moartea martirică, în închisoarea de la Jilava, a lui Costache Oprişan, unul dintre eroii temniţelor comuniste.
Constantin Oprişan (1921-1959) a suferit în iadul din închisorile de la Piteşti, Gherla şi Jilava, pentru “vinovăţia” de a fi fost legionar. A fost cel mai schingiuit dintre toţi deţinuţii, aşa cum spun cei care au asistat la cumplitele suplicii la care a fost supus. Celulele prin care a trecut au fost scăldate, la propriu, în sângele său. A trecut prin reeducarea de la Piteşti, alături de mulţi alţi studenţi anticomunişti, rezistând torturilor, mereu cu gândul la chinurile Mântuitorului.
Redăm, mai jos, câteva mărturii legate de suferinţele acestui erou al temniţelor comuniste, cu speranţa că Biserica Ortodoxă va decide canonizarea celor mai chinuiţi dintre martirii români. Căci dacă moaştele lor izvorăsc azi mir, dacă minunile care se petrec în apropierea acestor sfinte oseminte nu mai contenesc, înseamnă că ei ne sunt aproape şi că trebuie să-i cinstim şi să le recunoaştem oficial sfinţenia. Este felul în care le putem mulţumi azi, pentru tot ce au făcut pentru ţara lor şi pentru credinţa ortodoxă, în veacul întunecat al ateismului comunist.
“Călcat în picioare, lovit din toate părţile…”
« Într-o bună zi vine Ţurcanu şi ne anunţă că va fi adus în cameră Costache Oprişan, şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară.
-Voi, bandiților, ni se adresează nouă celor izolaţi, să nu scoateţi o vorbă şi să vă ascundeţi feţele să nu vi se vadă vânătăile, că altminteri o păţiţi mai rău ca înainte!
După care dăduse dispoziţii în şoaptă comitetului respectiv şi celorlalţi din cealaltă parte a camerei.
Mă îngrozisem la gândul a ceea ce ştiam că va urma.
Într-adevăr, nu peste mult timp uşa se deschide, iar gardianul împinge înăuntru un bărbat puţin mai în vârstă decât noi, cu nişte ochi mari ce exprimau un gen de nedumerire şi -desigur- teamă de necunoscut.
De cum a intrat în cameră l-au înconjurat o serie de reeducaţi, probabil din cunoscuţii dinainte, şi care, făcând pe oamenii de rezistenţă curajoşi, au început să-l întrebe fel de fel… prefăcându-se că e în admiraţia lor.
Costache Oprişan simţea că ceva nu-i în regulă. Nu ştiu ce le răspundea, dar îşi mişca mereu capul în toate părţile, căutând să desluşească ce se întâmplă.
Vizibilitatea din partea noastră era oprită de către nişte grupuri de reeducaţi…
Nu a durat mult această stare de espectativă, că la un semnal, cu un urlet ce aducea cu urletul fiarelor din pădure, au năvălit cu toţii asupra lui.
Călcat în picioare, lovit din toate părţile, în scurt timp şi-a pierdut cunoştinta. Dar loviturile n-au încetat. Până la urmă a fost întins pe un prici şi cu nişte curele (de unde or fi apărut curelele?) a fost luat sistematic din cap până la picioare şi de la picioare până la cap.
Când obosea o echipă de torţionari, se schimba cu alta. Cred că a durat acest supliciu ore întregi.
S-au aruncat multe gamele cu apă peste el ca să-l trezească şi să-i urle în urechi :
– Noi, tinerii reeducaţi, cei care înainte am fost sub comanda ta, te vom distruge. Tu eşti vinovat de soarta noastră, iar noi vom smulge de la tine tot ce ştii, tot ce n-ai declarat la securitate…
Nu mai ştiu câte zile a durat acest supliciu, îmi amintesc doar când, după o perioadă în care n-a mai fost lovit, a fost întrebat (nu mai ştiu de cine, de Ţurcanu ? de Sobolevschi ?):
– Ce părere ai, măi banditule, despre noi, foştii tăi subalterni? La care după o mică pauză, exprimându-se greu, Oprişan răspunde :
– Fac o asemănare cu judecătorii din Australia veche, care au fost selecţionaţi din rândurile foştilor infractori.
Am apreciat atunci acest răspuns ca fiind pe măsura atât a inteligentei sale, cât şi a circumstanţelor deosebite în care se afla.
Chinurile au continuat, înscriindu-se însă în normalul ce caracteriza această perioadă.
A început şi Oprişan să fie dus la Ţurcanu să-şi facă demascarea. Nu ştiu ce anume o fi spus.
În sfârşit, ne-a văzut şi pe noi ceilalţi izolaţi care purtam pe noi însemnele umanismului comunist şi probabil gândul că nu este singur să-i fi adus o cât de mică consolare…»
(Aurel Vișovan – “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, ediția a treia, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006, pag. 36)
Moartea lui Costache Oprişan
Odată pe săptămână eram obligaţi să ne radem. Eu îl vegheam pe Constantin Oprișan şi prietenii mei se bărbereau. Pe urmă eu mă bărbeream şi unul dintre ceilalţi îl veghea, deoarece îl vegheam zi şi noapte. Când ceva se întâmpla, ei îmi spuneau să merg la Constantin Oprișan, deoarece le spusesem că eu voi fi singurul care voi avea grijă de el, fiindcă l-am rănit în prima zi. Sunt sigur că l-am rănit şi de aceea mă simţeam foarte, foarte vinovat. În timp ce mă bărbeream, Marcel, studentul care era mai tânăr decât noi, a văzut cum Constantin Oprișan era gata să moară. A spus, “Mergi şi vezi de Constantin Oprișan; el moare.” M-am uitat la el. Faţa sa era complet vlăguită.
Ochii îi erau deschişi, dar am văzut că peste ochii săi părea să fie o perdea de ceaţă. Ochii i s-au întors peste cap. Am fost atât de speriat, mi-a fost aşa de teamă. Am simţit că va muri şi că voi fi singur în celulă. Am pus mâna pe el şi am zis: “Constantine nu muri; nu muri! Vino înapoi; vino înapoi!” Am ţipat cu voce tare! Imediat s-a întors. Ochii i-au devenit clari. Nu ştiu ce s-a întâmplat în sufletul său, dar am văzut o imensă groază pe faţa sa. Am simţit că era gata să intre în lumea cealaltă şi că eu i-am cerut să se întoarcă înapoi în celulă. Ochii săi erau plini de groază şi a început să plângă. Lacrimi îi curgeau din ochi. Faţa sa devenise faţa unui copil, un copil nou născut. El plângea ca şi un copil ce se născuse, tocmai ieşit din pântecele mamei sale. Constantin Oprisan plângea pentru că-l forţasem să se întoarcă. În câteva minute a murit(…)
“Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga Lui Dumnezeu pentru voi…”
L-am pus pe Constantin Oprisan pe pământ. Era complet dezbrăcat deoarece a trebuit să dăm hainele sale de închisoare înapoi. Corpul său era complet vlăguit. Nu ne venea să credem că a fost o fiinţă vie. Era complet slăbit, numai piele şi os. Şi m-am gândit că fierea trebuie să-i fi intrat în momentul morţii în sânge deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare şi i-a pus-o pe piept – o floare albastră. Gardianul a început să ţipe la noi şi să ne forţeze să ne întoarcem în celulă. Înainte de a intra în celulă ne-am întors şi am mai privit odată la Constantin Oprișan – trupul său galben şi floarea albastră pe piept. Aceasta e imaginea pe care o păstrez în memorie – corpul lui Constantin Oprisan complet vlăguit şi floarea albastră pe pieptul său. El nu era decât piele şi os – fără muşchi. Nimic altceva… corpul sau zăcând pe pământ cu o floare albastră.
După aceea a fost foarte dificil. Poate am păcătuit deoarece Constantin Oprișan, înainte de a muri, a spus „Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga Lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugăciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca să muriţi în această celulă.” Şi sunt sigur că s-a rugat pentru noi, deoarece toţi trei am reuşit să părăsim această închisoare şi să mergem la Aiud.»
(fragment dintr-un interviu dat de părintele Gheorghe Calciu, în 6 Noiembrie 1996, California, editat în Revista „Taina Dragostei”, numărul 2, anul 1, aprilie 1998 și apărut în cartea ”Hristos te cheamă!”)
Irina NASTASIU