Avea un mod de a fi simplu, despovărat de artificialități și complicații închipuite, atât în raport cu arta sa, cât și cu oamenii. Din cauza aceasta, era ușor să faci confuzii. Să crezi că e un om de nimic, pentru că nu își plimba statuia proprie printre semeni. Să crezi că tablourile lui sunt fără valoare, pentru că se nășteau sub ochii tăi și nu cuprindeau, de multe ori, decât linii esențiale, dar care exprimau, cu forță, tot ceea ce dorea artistul. Încerca să te facă să depășești momentul considerațiunilor facile: „Mi-a trebuit o viață de om să fac asta!“.
În plus, impostorii îl suportau cu dificultate. Așa s-a ajuns să fie dat jos din autobuzul care ducea restul pictorimii în tabără de creație: „Costică, nu ești membru!“. Așa s-a ajuns să nu primească și el bani pentru materiale de pictură: „Costică, nu ești membru!“ Dar tot așa s-a ajuns să rămână de pomină întoarcerea lui din ușa șefului Culturii, când a răbufnit: „Da?!… Atunci să dai înapoi cele șapte tone de borș pe care ți le-a dat mama!“.
A fost primit însă în Uniunea Artiștilor Plastici, cu notă maximă, abia după ce s-au găsit unii să se ocupe de acel dosar căruia pictorul nu a avut răbdare să i se dedice niciodată. Episodul este unul memorabil și merită și el consemnat, dar cu alt prilej. Și cum să nu fie primit în „CAP“ când prima parte a vieții artistice și-a petrecut-o în București, la Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România, unde celebrul Jaques Zambaccian în persoană îl vizita ca să îi cumpere schițe sau tablouri, sau pictând biserici ca partener al lui Traian Brădean?!
Dependența lui Constantin Filimon de semeni și de simplitate i-a determinat pe mulți să se apropie de artă. Prin trăirile lui, Filimon te conducea până la cele mai profunde izvoare ale picturii. Înțelegerea putea fi însă înșelătoare, dacă posibilitățile interlocutorului erau modeste. S-au născut însă unii care, după ce au acaparat lucrări cu ușurință, la poker sau la șah în nopți stropite din belșug cu vin, să fie cuceriți de ideea de a fi nici mai mult, nici mai puțin decât colecționari. Soarta se mai răzbună însă și mai râde de unii din când în când. Astfel, o lucrare cunoscută printre apropiați ca „Ședința de partid“ sau „Capete de…“ este expusă zilele acestea dinspre cineva preocupat mai mult de propria persoană decât de soarta lui Constantin Filimon. Ironia sorții face ca în tabloul cu pricina locul actualului colecționar să fie printre cei ironizați magistral de pictor, cu riscurile pe care le știu cei care au trecut prin teroarea comunismului: în prezidiul ședinței de partid.
Mihael BALINT