Până și elementele costumului popular românesc, costum cu care ne mândrim pe la toate târgurile și festivalurile internaționale nu sunt de origine română! Uitați-vă la originile cuvintelor care compun costumul popular: broboada sau „vâlnicul“ de pe cap este bulgar, bundița este maghiară, traista este albaneză, ciorapul e turcesc, călțunul este neogrec, catrința este maghiară etc., etc.
O fi știut acest lucru Badea Cârțan când, mândru de costumul său, admira dacii de pe Columna lui Traian?
Oare lingviștii noștri știu că dacii creșteau oi, că își făceau haine din pieile și lâna acestora? Oare modelele geometrice sau florale, unice în lume, ce împodobesc costumele populare nu au nimic comun cu civilizația dacilor sau a protodacilor? Deci teritoriul actualei Românii era mai gol decât pusta maghiară! Rămâne un mister și cum s-a populat acest teritoriu. Bântuiau grupuri de indo-europeni goi, prin munți și păduri, până au venit hunii și le-au adus „bundița“, „catrința“ și „bumbii“, bulgarii opincile, albanezii „brâiele“ și „trăistuțele“ etc.
Tot marii noștri lingviști ne-au învățat că, fiind indo-europeni, și vorbind una din zecile de limbi pe care aceștia le vorbeau ne demonstrează că acest popor, românii, veniți aici de prin munții îndepărtatei Indii au așteptat să vină ungurii, bulgarii, slavii, grecii și neo-grecii (sic!) , albanezii și, desigur „latinii“ lui Traian ca să aflăm și noi cum se numesc fiecare componentă a costumului pe care îl purtăm.
Rămâne un mister pentru istoria noastră cum se înțelegea Burebista cu subordonații imperiului său care se întindea din Macedonia până în Ucraina și de la porțile Vienei până la Bug. Sau cum se înțelegea Decebal cu solii lui Traian.
Explicația este una singură: ungurii, sârbii, bulgarii, albanezii , grecii și „latinii“ viitorului imperiu roman și-au făcut studiile în Dacia și apoi s-a dus fiecare în treaba lor. Cum s-ar zice, trunchiul a fost românesc, iar rămurelele celelalte – nații crescute din el. Ba unii cronicari antici, precum Paul Orose susțin, că în anul 417 spațiul cultural al Imperiului Roman de Apus se numea Romania! Spațiu în care, de la gurile Rinului și până la cele ale Dunării, în întreaga Europă precum și în Marea Britanie, se vorbea limba latină. Și adăugăm la această dovadă din secolul V e.n. declarația lui Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, fost decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford, fost președinte al Conferinței șefilor de universități irlandeze și fost membru al Biroului de conducere al Conferinței Rectorilor Universităților Europene (CRE) în 1999, citez: „Chiar dacă se știe că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, și nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Așadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munții Bucegi, din Brașov, din București. Voi sunteți cei care ați oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină)“.
Cred că este mare nevoie și propun celor care ne conduc să mai trimită „făcătorii“ români de dicționare ale limbii române, absolvenți ai decedatei Academii „Ștefan Gheorghiu“ de pe timpul „împușcatului“, la „coșul de gunoi al istoriei”, cum spunea idolul idioților comuniști, Vladimir Ilici Lenin. Deși noi, românii, îi putem recicla acum, aplicând ideologia „lucrului bine făcut“.
Prof. C.H. ALUPULUI RUS