Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Până unde poți duce confidențialitatea între tine ca psiholog și pacientul tău, când există risc major ca informația primită să constituie un pericol pentru altcineva? În regulamentul psihologilor din România și din toate țările dezvoltate se definesc profesia de psiholog, scopurile ei și mijloacele prin care se obțin informații, tehnicile prin care ajuți pacientul și familia lui să ajungă la un confort psihic mai bun.
Problema pe care o aduc în atenția dumneavoastră în acest articol este una din problemele principale în etica meseriei noastre. Se știe că dicuția cu un psiholog clinician și psihoterapeutul este confidențială și informațiile care aduc pacientul la cabinet sunt secrete și închise în camera de tratament, între medic și pacient. Acest lucru este necesar și obligatoriu pentru că scopul este ca pacientul să se deschidă încet-încet, să aibă încredere în omul de lângă el și să facă acele confesiuni care sunt cele mai secretoase pentru el, fără inhibiții. Tocmai acele secrete îi macină sufletul și el nu reușește să le spună altcuiva și nici să-și organizeze viața cum trebuie.
În aceeași direcție îmi amintesc de mii de cazuri în care, după ce pacienții și-au deschis sufletul și au făcut confesiunile, s-au eliberat și au putut să înceapă o viață nouă.
Unul din cazurile cele mai dramatice a fost cel al unei paciente venită cu atacuri de panică. Era dintr-o localitate rurală din apropierea orașului. În aceea perioadă, aveam mai mulți psihologi care erau în cabinetul meu, eu în calitate de super-vizor. Am întrebat pacienta dacă permite să asiste la discuția noastră încă o persoană. Ea și-a dat acordul și a început ședința. După 4-5 ședințe am simțit că are ceva de spus, ceva mai intim, pe care nu-și permite să spună. Am rugat-o pe psihologă să nu asiste la ședința următoare iar când pacienta a intrat, i-a văzut lipsa și m-a întrebat unde este. I-am răspuns că am observat că nu poate vorbi direct și intim și am preferat să nu asiste la această ședință. S-a bucurat foarte mult și mi-a spus că are să-mi povestească ceva foarte, foarte intim. Am lăsat-o să înceapă și, cu ochiii aproape închiși, înclinați, cu o rușine puternică, a mărturisit pentru prima dată față de mine, următoarele: soțul ei lucrează și vine acasă la două săptămâni. Până nu demult, a avut o relație intimă cu fratele soțului, cumnatul ei. Dar, de o lună de zile, s-a complicat situația mai tare și s-a creat a treia relație, între fratele cel mic și ea. Problema ei era o frică mare că poate se vor descoperi aceste relații, pentru că unitatea unde au trăit era întreagă: ea cu soțul trăiau într-o casă separată, dar fratele mijlociu avea și el o casă și fratele cel mic locuia cu mama, în aceeași curte. Trăia cu o frică permanentă că într-o zi, mama fraților, soacra ei, o să intre peste ei și o să-și dea seama de tot.
După ce apovestit, a început să plângă, dar am simțit o eliberare puternică, lucru care a dus la următoare întâlnire, la o îmbunătățire fantastică a stărilor ei de panică și, după trei ședințe, s-a vindecat de atacuri de panică.
Așa că trebuie spus că în acest caz, confidențialitatea nu a fost un factor de risc. Factorii de risc prezintă o informație care poate constitui un pericol pentru o persoană sau mai multe persoane cu care pacientul intră în contact. Psihologul trebuie să cântărească informațiile într-o măsură logică și să înțeleagă dacă în informația dată există un interes din partea pacientului ca să manipuleze psihologul sau alte persoane; trebuie să verifice cât de spontană este informația și cine poate să piardă și ce se gândește pacientul să facă. Nu este destulă intenția primară a pacientului de a face, necesită o gândire elaborată într-un plan mai profund, cu dovezi și aspecte psihologice destul de evidente ca să se poată acționa. Psihologul abia atunci poate să spargă înțelegerea că informațiile sunt secrete, confidențiale.
Cu câțiva ani în urmă, a ajuns la mine o doamnă cu nepoțica ei de 17 ani, care acuza dureri de stomac, vomă și o formă de izolare însoțită de lipsa de comunicare.
Primele ședințe prioritatea era să formez o relație de încredere în care să-mi povestească cu ce se confruntă și ce probleme are. Încet-încet, fata își îndrepta povestirea spre timpul nopții, când tatăl ei venea acasă și ea aștepta cu mare frică să vadă starea în care era: beat sau normal. Rareori era într-o stare normală. Mama a plecat la muncă în Italia și l-a lăsat pe tată, care era, de fapt, tată vitreg, cel de al doilea soț al mamei, să aibă grijă de fata care nu era a lui. În jur de 9,30 era în pat și nu dura mai mult de un sfert de oră cînd așa zisul tată intra și el în patul ei. Până nu avea satisfacție totală, bărbatul nu o lăsa în pace. Așa a durat 4 ani de zile. Din informațiile pe care mi le-a dat, fata era confuză în toate aspectele psihologice: într-un fel ținea la el și avea nevoie să discute, să facă toate confesiunile dar nu voia ca el să pățească ceva în urma acestor confesiuni.
După ce am fost convins sută la sută că fata nu vorbește aiurea, din imaginație, că nu are nici un interes să spună acest lucruri, că nu ea a venit cu povestea pusă pe tavă ci eu am descoperit-o, în timpul ședințelor, am hotărât ce aveam de făcut. În prima fază, am chemat-o pe mătușă să vedem cum va acționa. Mătușa a fost șocată și mi-a zis că cel mai bine este să o informăm și pe mama ei. Numai după ce am înțeles că informațiile date mamei nu pot fi date în forma reală, negativă, am sunat mama. Nu au trecut mai mult de 4 zile și mama a venit aici, la cabinet, din Italia. Am fost nevoit să-i spun mamei că trebuie să depună plângere la Protecția Copilului și la Poliție. Și așa a făcut.
În acest caz, descoperirea faptelor și anunțarea autorităților au fost în beneficiul pacientei, care a trecut pe un tratament psihoteraputic, să revină la normal, cu toate că vor rămâne sechele.
În unul din articolele mele din 2013 vorbeam despre un caz impresionant, iar articolul se numește Testamentul. Aici, unui băiat de 8 ani îi moare tatăl care îl rugase, înaintea morții, să aibă de grijă de frații lui, pentru că este cel mai mare, și, cel mai mult să aibă grijă de mama lui.
La 15 ani, băiatul se lasă de școală, se duce se lucreze, și, cu voia tacită a mamei devine un copil-tătic. Din cauza faptului că a abandonat școala, Primăria l-a trimis la mine la consultații, ca să poată continua să învețe. Relația dintre noi s-a creat încet-încet, cu consolidarea încrederii lui în mine. Într-o zi, am primit un telefon de la el că vrea să mă vadă urgent. Am fost surprins, pentru că niciodată nu făcuse astfel de cerere. L-am văzut în aceeași zi, în cabinetul meu, tremura, și mi-a zis de la început: M-am hotărât s-o omor pe mama mea! În acel moment a scos un pistol cu cartușe, l-a pus pe masă și mi-a zis: Nu mi-a lăsat mama nici o șansă, eu trebuie să respect voința tatălui meu, el m-a rugat să am grijă de mama. Astăzi, când am ajuns acasă mai devreme de la serviciu, am găsit un bărbat străin în casa mea, vorbind cu mama mea. Mi s-a întunecat privirea, am trântit ușa, am luat pistolul lui tata și te-am sunat să vin să-ți povestesc totul și ce decizie am luat.
În acest caz, încet-încet am observat că el, într-adevăr, tinde să facă un lucru nesăbuit dar este și rezervat și așteaptă acceptul meu. Din momentul când a avut încrederea să vină la mine să îmi povestească și, în același timp să-mi lase mie pistolul lui, am fost sigur că el se află într-o criză puternică, dar cu discuții și relaxare, posibil să ameliorez situația. Și am reușit.
După prima discuție, care a durat câteva ore, cu relaxare și cu un sprijin părintesc s-a liniștit, a plecat de la mine și am știut că nu mai există pericolul de moarte cum a existat când a ajuns la mine.
Astăzi, după 25 de ani, când încerc să analizez acest caz, îmi spun că dacă eram un psiholog neprofesionist și mă panicam sau făceam greșeala să anunț autoritățile că el și mama lui sunt în pericol, posibil să fi fost arestat preventiv, dus la observație psihiatrică, izolat la închisoare sau la spitalul de psihiatrie și descopeream un băiat cu viața terminată. Comportamentul meu și atitudinea mea l-au salvat, și astăzi, când mă sună de sărbători să mă felicite, sunt mândru de soluția pe care am ales-o.
Într-o zi, a venit la mine un cuplu. Doamna a fost prima care a spus ceva și a făcut o declarație șocantă: Dimineața, când m-am trezit și m-am învârtit spre soțul și băiețelul care dormea între noi, am văzut ceva de nedescris. Soțul era gol, l-a dezbrăcat și pe băiețel și a încercat să-l penetreze. Eram șocată, m-am trezit speriată de tot ce am văzut. De atunci, simt că lucrurile nu mai sunt normale între noi, mai mult decât atât, simt că soțul îmi vrea răul, parcă și-a pus în gând că vrea să mă omoare, nu mai pot să trăiesc cu o persoană în care nu am încredere și care face totul numai să înrăutățească relațiile mele cu copii. Mi-e frică că într-o zi o să se răzbune pe copii și o să-i omoare.
După această discuție, a vorbit soțul ei și am avut nevoie de vreo două-trei ședințe ca să mă lămuresc: acuzele femeii nu doar că sunt nereale, sunt consecința unei stări psihice, femeia suferă puternic de o boală destul de urâtă, care se numește tulburarea paranoidă severă. Din păcate, nu doar că a refuzat să continue să vină la ședințe pentru a o ajuta să-și rezolve problemele, ci a fost foarte negativistă în legătură cu toate întâmplările ei din viața personală și de familie. Când i-am explicat că în situația ei există risc major să fie dificultăți în creșterea copiilor și relaționarea cu ei, s-a supărat și mai tare. Am văzut că nu am cu cine să vorbesc și am lăsat-o în pace. Și totuși, a existat o informație și o diagnosticare pe care eu le știu și care pot să ducă la crimă asupra copiilor ei.
Am fost foarte neliniștit în acea zi, și am hotărât să dau un telefon la unul din prietenii mei, profesionist și el, pentru a vedea cum să procedez. Oare sunt obligat să dezvălui secretele pentru bine copilului sau să respect confidențialitatea? Din fericire, și prietenul meu știa despre acest caz și despre diagnosticarea și riscul legate de copii. Atunci m-am liniștit. În acest caz, a existat un risc, dar pacienta, în situația în care se afla, nu era dispusă să se trateze și să elimine acest risc. Deci, binele copilului, este, în mod clar, înaintea confidențialității.
Emilia, nume fictiv, de 12 ani, era entuziasmată să-mi arate desenele ei. La fel și mama ei, care o lăuda și ea. Am fost și eu impresionat de ce mare talent are fetița și că reprezintă România în mai multe țări prin desenele ei. Pe aceeași cale, am văzut câteva lucruri în desene, care m-au îngrijorat foarte mult. Am văzut, pe lângă talent, o stare de agresivitate puternică, și pot să vă spun că nu am mai văzut o cantitate de agresivitate atât de puternică, la un copil atât de mic. Nu doar din desene reieșea această agresivitate, ci și din discuția fetiței cu mama. I-am spus mamei, separat, că este foarte bine să continue cu desenele, pe această linie dar, s-o ducă urgent la un psiholog, astfel există un risc puternic, până la crimă inclusiv.
Concluziile pe care i le-am spus mamei erau destul de grave, de puternice și de îngrijorătoare, ca mama să ia măsuri. Ele au plecat și n-am mai știut nimic despre ele până la 18 ani când, într-o zi, am citit în ziar că fetița și-a ucis mama.
Mă întreb dacă a fost suficientă dezvăluirea mea că există un risc, sau trebuia să anunț și autoritățile, cum ar fi Protecția Copilului? Din păcate, în acest caz, nu era un pericol iminent, existența unui pericol era dacă nu se intervenea în domeniul psihoterapiei. Și nu s-a intervenit. Din punct de vedere etic nu cred că am greșit cînd am anunțat-o doar pe mamă, care trebuia să ia măsuri, să ia o decizie responsabilă.
Am adus în atenție câteva cazuri din confruntările mele zilnice legate de confindețialitate versus binele general. Se așteaptă de la psiholog să fie mai aproape de pacienții lui și să dezvăluie mai puțin din camera de tratament. Depinde, însă, foarte mult, de calitatea psihologului, de consecințele care urmează deciziilor pe care le ia în fiecare caz separat.
Aștept opiniile și sugestiile dumneavoastră.
Dr. MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie
Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter
Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214
e-mail: miron@ambra.ro
site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro