Conferințele ziarului Ceahlăul vin, în mod firesc, în prelungirea altor manifestări culturale de excepție generate sau dezvoltate de cel mai longeviv ziar tipărit din județ, după cum observa Mircea Zaharia, fost jurnalist la „Ceahlăul“. „Să vă fie trezirea de bun augur, în amintirea înaintașilor Viorel Tudose, Cătălin Stupcanu, Cristian Livescu, Dumitru Buznea, Constantin Cucu și a altor gazetari, implicați în «Antologia Scriitorilor Români Contemporani», «Colocviile de Poezie» sau «Colocviile Teatrului Tineretului» și spre reafirmarea statutului intelectual al ziarului Ceahlăul“, a spus, în răspunsul la invitație, Mircea Zaharia, el însuși implicat în acțiunile culturale enumerate.
Prima ediție a Conferințelor ziarului Ceahlăul s-a desfășurat în sala Millenium a Hotelului Central Plaza din Piatra Neamț, marți 6 decembrie, iar invitatul a fost o personalitate de excepție a vieții culturale românești, Cristian Bădiliță.
Redăm în cele ce urmează, cu intervenții redacționale minime, transcrierea conferinței susținute de Cristian Bădiliță în ediția I a Conferințelor ziarului Ceahlăul. Nu înainte însă de a reaminti cititorilor „pisania“ tematicii: „Credinciosul creștin al secolului XXI este «condamnat la cultură». El dispune de un număr de texte sacre, care alcătuiesc Noul Testament, având libertatea, dar și datoria, de a cunoaște aceste texte în mod cinstit, responsabil, fructificând atât tradiția patristică, din primele secole ale Bisericii, cât și metodele științifice de editare și interpretare puse la punct în ultimele secole. Din această perspectivă, a credinciosului cultivat, lucid și responsabil, Cristian Bădiliță, clasicist, biblist, doctor al Universității Paris IV-Sorbona, va prezenta o constelație de capodopere creștine pe care le-a tradus și comentat în ultimii cincisprezece ani: cele patru Evanghelii, Apocalipsa lui Ioan, Patericul, Evanghelii apocrife, Apocalipsa lui Pavel“.
Informații biografice despre Cristian Bădiliță există în textul publicat de „Ceahlăul“ în care se anunța conferința și, mai pe larg, pe site-ul www.cristianbadilita.ro.
Cristian Bădiliță: Marile teme ale creștinismului. Preliminarii
Sunt pentru prima dată invitat în mod oficial la Piatra Neamț. Am fost emoționat să vizitez Casa Memorială Visarion Puiu, acest mare exilat foarte puțin cunoscut, din păcate, nu doar în mediile ortodoxe, teologice, ci și în mediile culturale, un spirit extraordinar, care a încarnat demnitatea neamului românesc, a bisericii românești, până în anii 1960, când s-a stins, în mizerie, în Franța. Este unul din marile nume despre care am vorbit cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, cei care au alcătuit „familia mea“ și au fost „casa mea“ în exil. Anul acesta (2016 n. red.) s-a stins și ultimul mare exilat – Theodor Cazaban – cu care am realizat o carte de convorbiri, Captiv în lumea liberă, carte corectată de Monica Lovinescu și de Virgil Ierunca. Theodor Cazabana fost un nume important al acelei Românii adevărate, din exil, Românie atât de puțin cunoscută.
Am făcut o pauză de biblistică și pentru Baudelaire, al cărui tată fusese preot catolic, dar s-a răspopit. De la tatăl său Baudelaire a moștenit aplecarea spre teologie. Eu propun o relectură în cheie teologică a Florilor răului, pentru că el spune, într-o scrisoare, că volumul pleacă de la o idee catolică, creștin-catolică. La anul (2017) se împlinesc 150 de ani de la dispariția lui Baudelaire și 160 de ani de la apariția capodoperei lui. El a scris, după părerea mea, cea mai creștină și mai frumoasă carte din literatura franceză și, probabil, din literatura lumii. Pe mine mă marchează, de fiecare dată, când recitesc poemele în proză din Spleenul Parisului, o operă postumă – probabil el ar fi schimbat titlul –, și vă îndemn să citiți această carte din perspectiva creștinismului cu care era îmbibat autorul ei.
„Textele Noului testament nu au căzut din cer“, „înțelegea acestor texte nu înseamnă desacralizarea lor“
Marile texte ale creștinismului, titlul conferinței mele din această seară, este și titlul colecției pe care am inaugurat-o și o public de câțiva ani la Editura Vremea din București. Au apărut până acum vreo 12 volume, dar vreau să vă prezint tema intersectând biograficul cu faptul științific. Plec de la proiectul traducerii Septuagintei, versiunea greacă a Vechiului Testament, versiune canonizată, cu timpul, în mod implicit, de tradiția creștină și rămasă versiune canonică pentru Biserica Ortodoxă. Începând cu anii 1930, în România, s-au contopit cele două tradiții – a textului masoretic și a celui grecesc – ajungându-se la o situație aberantă: dacă, de exemplu, deschidem un comentariu la Cartea lui Iov, realizat de Ioan Gură de Aur, marele teolog din secolul al IV-lea, și urmărim textul comentat de el, acest text nu este de găsit nici măcar în proporție de 60% în versiunile oficiale ale V.T. Proiectul de traducere a Septuagintei a demarat în anul 2001, prin constituirea unui colectiv de traducători foarte buni de la București, fără nicio prejudecată de ordin confesional. A primat competența. Dar mai trebuiau specialiști în Septuaginta și, pentru că fusesem cooptat în proiectul francez de traducere a Septuagintei de la Paris, am făcut apel la colegii din occident. Proiectul s-a încheiat în anul 2010, la Colegiul Noua Europă, din București, rezultatul final însumând 8 volume masive, apărute la Editura Polirom din Iași. În continuarea Septuagintei era normal să traduc Noul Testament, cu observația că autorii N.T., atunci când citează din Vechiul Testament, folosesc versiunea Septuagintei, care, amintesc, este o traducere iudaică realizată de iudeii din exil, începută în sec. al III-a î.H. și terminată în sec. al II-lea d.H. În paralel au apărut și alte traduceri ale Vechiului Testament, realizate tot în mediile iudaice, dar, începând cu sec. I, când creștinismul se desprinde de marca iudaică, Septuaginta a devenit versiunea Bisericii.
Avem nevoie, și în cultura română, așa cum există în toate culturile mature, de o traducere științifică a celor două versiuni – masoretică (a textului ebraic al Vechiului Testament) și Septuaginta (versiunea greacă). În sec. al V-lea, în Occident, Ieronim a retradus Biblia după textul masoretic – celebra Vulgata –, dar când a ajuns la Psalmi s-a mai domolit, pentru că psalmii fuseseră asimilați, mai ales în mediile monahale, după versiunea greacă.
Acum, în ce privește Noul Testament, fiecare volum începe, în ediția pe care am inițiat-o, cu o introducere generală unde mă refer și la instrumentele de lucru. Textele N.T. n-au căzut din cer, au fost scrise de mâna unor oameni, au fost inspirate de Dumnezeu, de contactul cu persoana divino-umană a lui Isus Hristos, dar n-au căzut din cer. Sunt peste 300.000 de variante de text ale cărților din N.T.; nefiind tipărit la o imprimerie modernă, textele circulau în manuscrise, care erau opera scribilor; unele rânduri erau pierdute, sărite, iar unele cuvinte – neînțelese, fiind transcrise greșit. N.T., cum spunea Țuțea, nu s-a scris la Fălticeni, iar înțelegea acestor texte nu înseamnă desacralizarea lor. Înțelegerea lor trebuie contextualizată.
Pentru un credincios, Hristos este centrul mistic al Evangheliei, al Bunei Vestiri, contactul cu Persoana Lui este importantă, nu neapărat un verset anume din N.T. Așa a înțeles greșit N.T., de pildă, Bart Ehrman, unul din cei mai importanți specialiști paleografi ce s-a ocupat de istoria N.T., dar care, educat în direcția protestantă a hipersacralizării literei, atunci când a descoperit că există o sumedenie de variante de text, și-a pierdut credința. El nu făcea diferența între Persoana Mântuitorului, fundamentală pentru mântuire, și aceste texte, pe care Iustin Martirul, în secolul al II-lea, le numește memorii ale apostolilor, mărturii despre Isus Hristos, despre Înviere, despre învățătura și activitatea Lui.
Planul general al volumelor
Revenind la conținutul fiecărui volum din colecția „Marile texte ale creștinismului“, acesta respectă un plan. După introducerea generală urmează textul în greacă și, în oglindă, traducerea românească. Țin foarte mult la claritate, traducerea trebuind să reziste în sine. Am tradus după cea mai bună ediție științifică, Nestle-Alland, ajunsă la ediția a XVIII-a. O miniparanteză. Noi nu avem niciun text manuscris semnat de mâna vreunui evanghelist, ci texte ulterioare, ce alcătuiesc adevărate constelații de manuscrise. Pe baza colaționării, a comparării manuscriselor, dar și pe baza unor principii filologice și teologice foarte serioase, se ajunge la un text cât mai apropiat de cel original, de acel presupus „text autentic”, sau originar. Responsabilitatea, atunci când este vorba de Cartea Cărților, este imensă, dacă ne referim la traducere și editare.
După traducere urmează un amplu comentariu, tocmai pentru a oferi explicații pe înțelesul cât mai multor cititori: comentarii filologice, teologice, istorice, de realia. Un creștin responsabil este obligat să înțeleagă textul, iar în secolul XX, când școala oferă tuturor acces la cultură, suntem cu toții obligați să citim și să înțelegem textele de bază ale credinței noastre. Sunt și cuvinte, cum este epiousios, din rugăciunea Tatăl Nostru, care nu au putut fi înțelese nici de către cei mai mari exegeți – Origen, Ioan Gură de Aur, Ieronim, Ioan Casian –, dar, chiar nu găsim o soluție, noi trebuie să expunem problema în modul cel mai obiectiv cu putință. Voi reveni la finalul conferinței mele la acest cuvânt. Trebuie explicate lucruri din epoca respectivă, N.T. fiind redactat într-un anumit context social, politic, de mentalitate, de limbă.
Ultima secțiune a fiecărui volum conține selecția de comentarii patristice la cele mai importante fragmente sau cuvinte din evanghelia respectivă.
Acum lucrez la traducerea comentată a Faptelor Apostolilor și cred că, apoi, voi face o pauză.
Textele evangheliilor trebuie înțelese în context
Textele, spuneam, trebuie înțelese în contextul în care au fost redactate, fiecare evanghelie adresându-se unei anumite comunități. Există patru evanghelii, cu aparente „contradicții“, de aceea contextualizarea lor este foarte importantă. Trebuie profitat de truda Părinților Bisericii, care au inventat inclusiv metoda de interpretare de astăzi – metoda antiohiană de interpretare. Metoda aceasta trebuie combinată cu cea de înțelegere mistică, filozofică, alegorică a textului. Dar nu putem trece ușor de nivelul filologic și istoric de interpretare a textului. Trebuie să știm cum trăiau creștinii și iudeii din secolul I, cum trăiau păgânii, ce gândeau ei, pentru că nu trebuie uitat faptul că ne aflăm în marea paradigmă a culturii păgâne alexandrine, refasonată în urma cuceririlor lui Alexandru Macedon. Limba culturii epocii era limba greacă și trebuie să cunoaștem această limbă, greaca veche.
Nu există texte ce se contrazic, ce se bat cap în cap, dacă le înțelegem în contextul lor. E legitim să se sublinieze că apostolii și Isus aparțineau, evident, tradiției iudaice, dar textele din Noul Testament sunt redactate în greacă și ele au penetrat în mediile păgâne.
Evanghelia după Matei se adresează unor creștini convertiți din rândul iudeilor
Evanghelia după Matei este cea mai iudaizantă, pentru că se adresează creștinilor convertiți din rândul iudeilor, care respectau ritualul iudaismului și cunoșteau Torah, cartea iudaismului. El citează tot timpul texte din V.T. după versiunea greacă, după Septuaginta. După exilul egiptean, foarte mulți evrei uitaseră limba ebraică și, de aceea, a fost nevoie de o traducere în greacă a cărților V.T. Matei vrea să arate că Isus Hristos împlinește profețiile din Vechiul Testament, iar voi, fii lui Israel, spune el, trebuie să recunoașteți în El pe Mesia. Evanghelia lui are caracter catehetic, fiind alcătuită din cinci mari discursuri ale lui Isus – Predica de pe Munte, misiunea în Galileea, cu discursul despre misiune, unde se găsesc semințele misionarismului creștin, identitatea lui Isus este treia mare temă, un mega-discurs alcătuit din parabole, care se leagă de tema identității, următoarea temă fiind Hristos din perspectivă eclesială, iar ultima temă – Isus și misterul Ierusalimului, distrugerea Ierusalimului.
Evanghelia după Marcu se adresează creștinilor proveniți dintre păgâni
Evanghelia după Marcu, cea mai scurtă, este Cenușăreasa Noul Testament. Eu mă simt cel mai apropiat de ea, comentariul la ea fiind cel mai amplu. Nu există un comentariu integral, de la cap la coadă, la Părinții Bisericii, care să explice fiecare verset din Evanghelia după Marcu, pentru că ei considerau, în mod eronat, că Evanghelia după Marcu este un simplu rezumat al Evangheliei după Matei. Or, așa cum se știe astăzi, Marcu îl precedă pe Matei, fiind cea mai veche din cele patru Evanghelii canonice. A fost numită și „evanghelia tragică“, pentru că se concentrează pe pătimirile omului Isus. Unii exegeți o considerată o Răstignire cu o lungă introducere. În plus, în versiunea originară, ea se termina, brusc, în fața mormântului gol. Nu conținea episodul Învierii. Ultimele două capitole, din cuprinsul de acum, au fost fiind interpolate probabil spre jumătatea sec. al II-lea, în stilul Evangheliei după Luca. Copistul a adăugat un final folosind stilistica evanghelistului Luca. Este un lucru tulburător. Editorii moderni au pus acest final între croșete. Tradiția l-a asimilat, e firesc să-l păstrăm, dar este nefiresc să nu arătăm că în cele mai vechi manuscrise el lipsește. Marcu a trăit în preajma lui Petru și era numit un „interpret“ sau „traducător“ al lui Petru, el punând într-o ordine dezordonată , cum se exprimă unul din Părinții Bisericii, amintirile lui Petru despre Isus, adresându-se creștinilor proveniți dintre păgâni, dar nu neapărat din elita păgână. De aceea stilul lui este rudimentar, dar și cel mai direct, cel mai impresionant din toate stilurile întâlnite în N.T.
Evanghelia după Ioan, o viziune luminoasă
Ioan propune o cu totul altă viziune, opunând tragismului lui Marcu o viziune luminoasă, spiritual-mistică, ce va deveni predominantă în tradiția monahală, dar și ortodoxă, în general. La Ioan lipsește scena răstignirii, foarte importantă la Marcu, urcarea lui Isus pe cruce fiind, în viziunea lui Ioan, chiar urcarea la Tatăl. Nu există tragism al răstignirii la Ioan. De altminteri, la origine, crucea avea o semnificație teologică pozitivă. Era identică, din punct de vedere simbolic, cu Arborele Vieții. În această tradiție trebuie citită Ev. după Ioan. Tradiția occidentală îl iubește mai mult pe Marcu, iar cea orientală pe Ioan, dar ei sunt complementari. Autorul Ev. după Ioan propune, din primul verset, o „teologie foarte înaltă“ – La început a fost Cuvântul… – , adică Logosul, Hristos-Logosul. De asemenea, autorul își propune să corecteze unele informații din celelalte evanghelii – de exemplu Cina cea de taină are loc pe 13 Nisan nu pe 15 Nisan, pentru că el vrea să scoată în evidență faptul că Isus însuși este mielul pascal, jertfa consumată de Paști. O altă trăsătură de corectare a celorlalte Evanghelii este prezența „ucenicului iubit“, pe care tradiția l-a identificat cu autorul evangheliei. Dar sunt alți exegeți care-l identifică cu Maria Magdalena, pentru că Ioan este singurul care vorbește despre Maria Magdalena prezentă la intrarea în mormântul gol, o femeie fiind așadar primul martor al Învierii, lucru de neconceput pentru mentalitatea iudaică a vremii. Ea îi anunță pe apostoli, iar la mormânt vin Petru și „ucenicul cel iubit“, care, deși ajunge primul, din respect, îl lasă pe Petru să intre în mormânt. Există o critică sistematică și foarte subtilă la adresa curentului petrin, conform Ev. după Ioan, apostolul Andrei fiind primul chemat, el aducându-l lângă Isus pe Petru. Când Isus este prins, „ucenicul cel iubit“ intră în casa Marelui Preot, dovadă că era unul dintre apropiații Marelui Preot, în vreme ce Petru rămâne afară, cu slugile, neavând dreptul să intre. Există deci o critică subtilă la adresa curentului petrin.
Evanghelia după Luca, o apologie adresată elitei intelectuale păgâne
Spre deosebire de Marcu, din care se inspiră, Luca era un om școlit, dar nu era scriitor de meserie. El avea studii juridice, l-a ajutat, probabil, pe Petru la proces. Era un medic ce a vrut să redacteze o apologie adresată elitei intelectuale păgâne și curții imperiale, probabil, intelectualității formate de Homer, Iliada, Odiseea, Palton etc., stilul lui fiind, pe alocuri, foarte prețios. Este o greacă ce folosește termeni rari, expresii bombastice, dintr-un sentiment de reverență totală față de persoana lui Isus și față de evanghelie, un asemenea mesaj trebuind redat, după Luca, într-o limbă aleasă. Adresându-se elitei intelectuale, acomodată cu filozofia care însemna, în Antichitate, așa cum a demonstrat Pierre Hadot, un mod de viață, o metodă de mântuire, se conturează o bătălie teribilă între filozofia creștină – cum numesc Părinții Bisericii creștinismul –, și filozofia păgână. Luca se adresează acestui tip de filozofie, pentru care modelul sapiențial, zeul, avea anumite trăsături, în primul rând „egalitatea cu sine“. Zeul suprem, model al filozofului, trebuia să fie constant, să nu fie mișcat de patimi, egal cu sine, foarte echilibrat. E tot ce poate fi mai opus modelului creat de Marcu, în evanghelia lui. La Luca, Isus nu se enervează niciodată, în timp ce la Marcu el se enervează des, își ceartă apostolii, fiind foarte natural, un Isus ce trimite la profeții V.T. care, știind că au de transmis un mesaj, nu se încurcă în floricele retorice, transmițând mesajul chiar dacă ustură. Luca a trebuit să creeze un Isus pentru publicul din elita păgână, cât mai echilibrat cu putință, lipsit de patimi, de violență, de la Luca lipsind, de exemplu, scena batjocoririi lui Isus, scenă ce i-ar fi șocat pe cititorii intelectuali. La fel, scena răsturnării meselor zarafilor de la Templu, într-un moment de furie sacră, ce trimite la furia sacră a profeților, este expediată repede la Luca; sau scena de pe cruce, unde Isus ține discursuri, spunând, la sfârșit, „În mâinile tale îmi pun duhul Meu“. Isus trebuie să fie, până la capăt, egal cu sine însuși, consecvent cu sine însuși, ca o divinitate, fără emoții, simplu, deasupra tuturor patimilor și pătimirilor omenești.
Dar există și un episod ce contrazice această imagine, anume episodul din grădina Ghetsimani, când Isus, cel divin, egal cu sine însuși, devine om al pământului, transpirând cu picături „ca de sânge“. Aceste versete nu apar în cele mai vechi manuscrise și există o teorie susținută de marele biblist american Bart Ehrman, conform căreia ele sunt o interpolare, probabil pentru a contracara docetismul din restul evangheliei, un curent creștin ce susținea că Isus nu a suferit cu adevărat, trupește, pe cruce, pătimirile fiind doar închipuite – o fantomă suferind pe cruce, în vreme ce Isus urcase demult la Tatăl. Prima dată am fost sedus de argumentele teologului american, dar acest pasaj apare citat de Părinții Bisericii de la începutul sec. al II-lea. Oare nu se poate găsi o altă cheie de lectură, mai apropiată de viziunea lucaniană? „Atunci, spune pasajul evanghelic, i s-a arătat un înger din cer și L-a întărit, iar El, agonizând, și mai întețit se ruga. Și s-a făcut sudoarea Lui ca stropii de sânge, căzând pe pământ“. Agonizând. Interpreții uită că acest verb, care apare doar aici în întreg N.T, are la origine nu sensul de „agonie“, pe care îl știm astăzi, ci acela de „luptă“, de „întrecere“, toată scena din Ghetsimani prezentând, de fapt, o bătălie vitejească a lui Isus cu diavolul, bătălie în care este ajutat de înger. Îngerul trimite la hierofaniile homerice, unde fiecare erou de pe pământ are un ajutor ceresc. Isus nu este părăsit, Dumnezeu îi trimite îngerul, spre a-l sprijini în lupta împotriva diavolului, cu arma spirituală absolută – rugăciunea. Așa trebuie înțeleasă „agonia“ aici.
În Ev. după Luca există patru ispitiri, pentru că, după episodul celor trei ispitiri din pustiu, Luca spune (numai el spune asta!) că diavolul s-a retras „până la vremea cuvenită“, până la kairos, întorcându-se pentru ultima mare bătălie, pentru bătălia decisivă la Cina de taină. Iar îngerul, așa cum am spus, vine în Ghetsimani pentru a-l ajuta în luptă pe Isus.
Rugăciunea Tatăl Nostru și pâinea noastră epiousion
Închei cu câteva reflecții despre rugăciunea Tatăl Nostru. Voi vorbi pe scurt, pentru că puteți găsi toate argumentele în comentariile la Ev. după Luca și în cele la Ev. după Matei.
Evangheliile amintite prezintă două variante distincte la Tatăl Nostru, dar s-a ajuns la o singură variantă, care combină versetele din Luca și din Matei, lucru incorect. Matei spune „iartă-ne datoriile noastre, precum și noi i-am iertat pe datornicii noștri și nu ne duce pe noi în ispită“. Luca are varianta: „Tată“, nu Tatăl Nostru, “pâinea epiousion dă-ne-o în fiecare zi și iartă-ne păcatele noastre, căci și noi iertăm tuturor datornicilor noștri și nu ne duce pe noi în ispită“. Matei scrie pentru un public iudaizat. Datoria, la evrei, are sens teologic, fiind vorba de datoria celui ce a făcut un legământ de credință cu Dumnezeu, datorii față de divinitate, care trebuie îndeplinite. Datoria este expresia credinței fiecărui iudeu față de Dumnezeu, față de Iahve. Luca, scriind pentru elita păgână, folosește termenul de „păcat“ (hamartema), ideea de păcat având sens pentru un creștin provenit din elita păgână. De asemenea, el condensează rugăciunea domnească, spre a fi de folos intelectualilor păgâni.
Nu știm exact care a fost rugăciunea rostită de Isus însuși, o altă diferență fiind aceea că la Matei rugăciunea e spusă doar apostolilor, pe când, la Luca, ea are un public mai larg. Termenul care dă multă bătaie de cap este epiousios, tradus când „spre ființă“, când „de toate zilele“ (în legătură cu pâinea). El nu apare decât în aceste două contexte și de aceea este greu să-i găsim sensul exact (mai apare o dată și în Faptele apostolilor, unde are sensul de „următor“). Origen se declară depășit, Ioan Casian propune supersubstantialis; există și alte echivalări, termenul putând fi legat de „ființă“, de verbul „a fi“, dar, mai plauzibil, de un alt verb care înseamnă „a merge“, „a veni“ (ziua „care vine“).
Dar, sincer, ce ar putea însemna „dă-ne nouă pâinea ființei“? Misterul rămâne intact. Fiecare traducere este o interpretare. Eu am propus, ca echivalare, pe temeiuri filologice și teologice, „dă-ne nouă astăzi pâinea de Mâine“, Mâine scris cu majusculă, referindu-se la ziua mesianică, ziua eschatologică. Astăzi, acum îl avem pe Isus în Euharistie – Matei scrie în anii ’80, când Euharistia era o practică curentă –, dar prezența Lui totală, pentru toți credincioșii, pentru Biserică, Euharistia totală, este pâinea zilei de Mâine, a celei de-a Opta Zi, a timpului mesianic. Prin această „pâine de Mâine“, pe care ne-o dă astăzi în Euharistie, Isus se află deja cu noi, chezaș al Împărăției.
Vă mulțumesc pentru răbdare! Din păcate n-am reușit să rostesc decât zece la sută din conferința pe care mi-o propusesem. Vă mulțumesc!