Comuna Ştefan cel Mare din judeţul Neamţ ascunde o comoară. Nu e vorba de bani sau bijuterii, ci de o altfel de comoară, care preţuieşte mai mult decât tot aurul din lume. Elena şi Vasile Ciocârlan sunt descoperitorii acestei comori, cei care, cu trudă şi pasiune, pun în valoare arta populară tradiţională, la cel mai înalt nivel. Într-un colţişor de rai, familia Ciocârlan a organizat, cu sprijinul Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare”, o clasă de meşteşuguri pentru copii. Dacă iniţial clasa era formată din 15 copii, acum mai bine de 60 de elevi se îngrămădesc la uşa celor doi artizani, pentru a pătrunde tainele unor meşteşuguri pierdute în negura vremii.
Intru într-o curte plină de flori şi ornată rustic, ruptă parcă din poveştile lui Creangă. În curte, alături de casa celor doi gospodari, se mai află o căsuţă din chirpici. Vasile Ciocârlan povesteşte: „Am păstrat casa bătrânească, veche de 200 de ani, pentru a organiza aici un mic spaţiu destinat artei tradiţionale. Cele mai multe obiecte fac parte din zestrea familiei noastre, fiind moştenite de la bunici şi străbunici.”
Încă de la intrare, te învăluie un miros vechi, plin de aromele unor vremuri demult apuse. În două cămăruţe stau adunate, într-o ordine foarte bine gândită, costume şi măşti populare, covoare de lână, ştergare, vase de ceramică, obiecte artizanale. Într-un colţ, icoane rare, vechi de câteva sute de ani, completează interiorul. Îl întreb pe Vasile Ciocârlan despre vestitele sale măşti populare. Îmi spune că, după moartea celebrului Nicolae Popa de la Târpeşti, a rămas cam singurul meşter din Moldova care ştie să facă măşti. „Meşteşugul acesta se pierde, pentru că puţini sunt cei care îl mai cunosc şi vor să-l ducă mai departe. Ca să fac o mască, merg întâi la tăbăcar, pentru că pielea trebuie foarte bine tratată înainte de a fi folosită. Nici tăbăcari nu mai sunt chiar mulţi, în zona noastră se mai găsesc în Neamţ şi Roman. Blana trebuie să fie bogată şi frumoasă. Apoi caut coarne, scot partea din mijloc, le fierb, le tratez şi le lăcuiesc. Coarnele se prind de un suport special care se îmbracă apoi în blană. Se adaugă nasul, gura, ochii şi dinţii (făcuţi din boabe de fasole, oase sau dinţi de animale). Pe vremuri, oamenii foloseau pentru măşti cânepă sau petece de culori diferite (de obicei albastre sau verzi).”
O lume nouă şi totuşi atât de veche, în care simţi că te regăseşti, că dai mâna, peste veacuri, cu oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată, dar care îţi sunt atât de aproape. „Pe vremuri – spune Vasile Ciocârlan – oamenii credeau că măştile acestea alungă duhurile rele. Astăzi, însă, aceste credinţe şi obiceiuri şi-au pierdut sensul şi se pierd şi ele. Asta încercăm să facem aici, să îi învăţăm pe copii să iubească şi să respecte tradiţiile, să le cunoască şi să le ducă mai departe.”
„Aceşti copii trebuie să ştie că au de ce să fie mândri că sunt români.”
Vinerea şi sâmbăta, copilaşii din împrejurimi trec cu bucurie pragul familiei Ciocârlan. Ei învaţă să lucreze măşti, să sculpteze şi să picteze linguri de lemn, să facă împletituri, opincuţe sau obiecte artizanale, de tot felul. „La noi vin copii şi din Roman sau Piatra-Neamţ. Noi nu ne limităm doar la lucrul manual, îi învăţăm pe copii să-şi iubească şi să-şi cunoască istoria ţării şi să fie buni creştini. Noi am crescut la ţară, am prins toate aceste tradiţii, le cunoaştem şi le iubim. Avem datoria de a le transmite mai departe copiilor noştri. Fără tradiţii, nu mai ştim cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Aceşti copii trebuie să ştie că au de ce să fie mândri că sunt români. ”, spune Elena Ciocârlan.
Doamna Elena este pedagog la Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă „Ştefan cel Mare”, în restul timpului dedicându-se activităţilor meşteşugăreşti. Vasile Ciocârlan este supraveghetor la aceeaşi unitate şcolară. „Noaptea merg la serviciu, iar ziua mă ocup de atelier şi de copii”. „Şi când mai dormiţi?”, îl întreb. „Când apuc, mai prind câte o oră-două de somn… Câteodată, deloc. Însă fac totul cu mult drag, aşa că nu mai simt oboseala. Cea mai mare satisfacţie o avem atunci când îi auzim pe copii spunând că vor să mai vină la noi, că le place aici. Am o mare bucurie sufletească dacă văd că ei vin cu drag la noi”, spune meşteşugarul.
Efortul şi devotamentul acestor oameni are însă nevoie de sprijinul tuturor nemţenilor, iubitori de artă, tradiţie şi istorie. Organizarea unui muzeu de artă tradiţională românească ar presupune, de asemenea, investiţii pe care familia Ciocârlan nu şi le poate permite. Mai ales că cei mici beneficiază de cursuri gratuite, într-un program generos şi bogat în activităţi.
„Casa bătrânească are nevoie de îmbunătăţiri, trebuie acoperită cu draniţă, avem nevoie de bani de materiale şi de orice fel de ajutor, din partea oamenilor inimoşi. Peste câteva săptămâni vrem să deschidem aici o tabără de vară pentru copii, dar nu ştim cum ne vom descurca. Sperăm că Primăria ne va susţine cu o parte din bani. Îi mulţumim doamnei director Carmen Nastasă, de la Centrul „Carmen Saeculare”, pentru tot ceea ce face pentru a ne sprijini şi ne dorim să putem face în aşa fel, încât tot mai mulţi copii să participe la cursurile noastre”, încheie Vasile Ciocârlan.
La Ştefan cel Mare se află o comoară. Să o preţuim aşa cum se cuvine, căci nu în aur şi argint stă preţul ei, ci în truda unor oameni de a redescoperi şi salva un bun inestimabil: sufletul românesc.
Reportaj realizat de Irina NASTASIU