Astăzi se împlinesc 104 ani de la naşterea părintelui Sofian Boghiu, mare duhovnic şi pictor bisericesc român. Serghei Boghiu, viitorul Părinte Sofian, s-a născut pe data de 7 octombrie 1912, la Cuconeștii Vechi, județul Bălți. A intrat ca frate la schitul Rughi – Soroca, în toamna anului 1926. Având o voce foarte frumoasă, a urmat școala de cântăreți bisericești de la Mănăstirea Dobrua-Soroca, între anii 1928 și 1932, după care a absolvit Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica (1940). A fost tuns în monahism la 25 decembrie 1937, primind numele călugăresc de Sofian. Pe 6 august 1939, a fost hirotonit diacon, în catedrala din orașul Bălți, de către ÎPS Tit Simedrea.
În intervalul 1942 – 1946, monahul Sofian a făcut și Facultatea de Teologie din București, fiind hirotonit preot în 1945, la mănăstirea Antim din București. A fost unul dintre participanții de seamă ai întâlnirilor Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim – grupare care a cuprins vârfuri ale clerului ortodox și ale intelectualității creștine laice, între anii 1945-1950.
La 15 iunie 1950, părintele Sofian a fost numit stareț al Mănăstirii Antim, iar între 1954 – 1958 a stărețit Mănăstirea Plumbuita din București. A pictat mai multe biserici și, între anii 1950 – 1952, a fost profesor de pictură la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ.
Arestat în anul 1958, sub acuzația „de uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistică dușmănoasă în cadrul organizației Rugul Aprins”, părintele Sofian a fost condamnat la 16 ani de muncă silnică, din care a suferit șase, în anul 1964 fiind eliberat în urma decretului general de grațiere. După trei ani de la eliberare a revenit la Mănăstirea Antim, unde a rămas până la sfârșitul vieții sale pământești. A trecut la cele veșnice sâmbătă, 14 septembrie 2002, și a fost înmormântat la Mănăstirea Căldărușani.
Convertirea unui satanist
„L-am cunoscut pe Emilian, într-o seară târziu, în paradisul mânăstirii, locul întâlnirilor noastre. Vreme de un an şi mai bine, cobora Avva, în fiecare seară la ora nouă. Lăsa uşa puţin deschisă, cât să răzbată o geană de să ştiu eu că el este acolo. Căci întârziam întotdeauna, iar el aştepta, cu infinită răbdare. Uneori mă opream să-l privesc, prin crăpătura uşii. Părintele mă aştepta, rugându-se.
Cu ochii închişi, cu mâna dreaptă pe sânul stâng, cu capul uşor aplecat spre umăr, ca o icoană vie a sfântului din Sarov. Era atâta lumină pe chipul lui, încât adeseori nu-i puteam deosebi nicio trăsătură a feţei. Culoarea ochilor nu o puteam distinge din cauza acestei lumini care-i învăluia chipul blând. Într-una din seri, a venit Emilian. S-a spovedit îndelung. «Tânărul acesta a fost satanist», mi-a spus Părintele. «Şi acum se întoarce cu toată inima la Hristos. După spovedanie mi-a spus: «Părinte, vreau să fiu un om cu adevărat bun». Când mi-a spus aşa, am simţit ca şi când m-ar fi străbătut aici, la ceafă un curent puternic. Este sincer şi hotărât să se întoarcă la Hristos». Părintele a ridicat mâna dreaptă, şi mi-a arătat fruntea şi creştetul şi ceafa, pe acolo îl fulgerase acel «curent». N-am înţeles prea bine ce «curent» a fost acela. Dar l-am privit atent. Şi am înţeles că niciun om rău, oricât de rău ar fi pe lumea aceasta, nu poate rezista în faţa mărturiei pe care o dă Părintele Sofian despre Dumnezeu. O mărturie prin întreaga lui fiinţă scăldată în lumină. Parcă ar fi înveşmântat în soare.” (Emilia, fiică duhovnicească – „Părintele Sofian”, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 264 – 267)
Învăluit în lumină
„Scena pe care o voi relata i-a fost povestită soţiei mele de o femeie dintr-un sat de pe lângă Mânăstirea Neamţ – Vânători. Primise de curând vizita părintelui Sofian, care îi aducea veşti de la fiica ei, stareţa unei mânăstiri româneşti de maici unde fusese găzduit un timp părintele cu ocazia călătoriei sale în Statele Unite. După ce şi-a condus musafirul la plecarea lui, reintrând în casă, a fost surprinsă de lumina difuză şi blândă care înconjura scaunul pe care stătuse părintele; acesta păstrase, ca să folosesc o metaforă, amintirea. Părintele Sofian era luminos. Chiar şi fizic. Când l-am cunoscut, în îndepărtatul an 1951, avea doar 39 de ani, dar din cauza părului său atât de blond încât părea alb, mult timp l-am crezut aproape bătrân. Şi barba lui abundentă părea albă ca şi pielea de altfel, aşa încât, chiar dacă nu se manifesta în niciun fel, prezenţa lui era purtătoare de lumină.
Înalt, voinic, bine făcut – prin ce modificări încă tainice de metabolism, persoane cu o viaţă ascetică pot arăta totuşi înfloritor? – avea gesturi întotdeauna calme şi măsurate, niciodată grăbite, şi, chiar când nu oficia, impregnate de o anumită aură hieratică. Iar controlul asupra lui însuşi era atât de deplin, încât în niciun moment nu răzbătea nici măcar o umbră de încordare, de tensiune. Impresiona de asemeni prin vigoarea şi prin rezistenţa sa neobişnuită.” (Alexandru Târpa – „Părintele Sofian”, pp. 244 – 255)
Irina NASTASIU