Luna aceasta se împlinesc 128 de ani de la nașterea pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, cea care, după cum afirma Ion Luca Caragiale, a știut „să domesticească un monstru sălbatic: Arta“.
Pe data de 15 decembrie 1887, venea pe lume Cella Delavrancea, fiica cea mare a scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea. A fost membră de frunte a cenaclului lui Eugen Lovinescu, fiind căsătorită cu diplomatul Tillea în timpul primului război mondial, apoi cu Aristide Blank și în cele din urmă cu Philippe Lahovary. Cella Delavrancea a fost una din prietenele intime ale reginei Maria a României. Urmează studii de pian, la început în familie, apoi la Conservatorul din București, urmate de un stagiu la Paris. A crescut alături de copiii lui Caragiale, întrucât tatăl său era un apropiat al familiei marelui dramaturg român.
Susține numeroase concerte în Europa, de multe ori în duet cu George Enescu. Își face debutul literar în revista lui Tudor Arghezi, „Bilete de papagal“, fiind autoarea unor nuvele, romane și texte memorialistice. Din 1950 începe cariera didactică, mai întâi ca profesoară la Liceul de muzică din București, predând apoi pianul la Conservatorul de muzică din capitală, până la ieșirea la pensie. Mulți dintre pianiștii celebri ai României au fost elevii Cellei Delavrancea. Amintim doar pe Nicolae Licareț, Dan Grigore și Radu Lupu. Cu pianistul Dan Grigore stabilește o colaborare și o prietenie artistică de lungă durată.
Cella Delavrancea a publicat sute de cronici muzicale și texte consacrate fenomenului muzical, fiind primul artist român care a participat la sărbătorirea propriului Centenar, în 1988, la Ateneul Român, printr-un concert de gală în care a cântat alături de pianistul Dan Grigore. Artista moare pe data de 9 august 1991, la vârsta de 104 ani.
Muzica a fost crezul vieții sale, așa cum declara, la aniversarea a 90 de ani de viață: „Am purtat în mine o vie curiozitate pentru toți contemporanii mei, chiar și cei necunoscuți. Să știți că nimic nu dezvoltă suplețea cerebrală mai bine decât o «Fugă» de Bach și nimic nu trezește emotivitatea ca o «Nocturnă» de Chopin“.
Întâlnirea dintre doi artiști de geniu: Cella Delavrancea și Constantin Brâncuși
În 1922, Cella Delavrancea îl cunoaște pe Constantin Brâncuși, întâlnirea fiind relatată chiar de marea pianistă în „Carte de inimă pentru Brâncuși“, apărută în 1976, la Editura Albatros.
„…Pe stânga, era atelierul lui Brâncuși. Ne aștepta. El ne-a deschis ușa. Doi ochi mici, albaștri, mi-au sfredelit privirea din umbra orbitelor adânci. Șiretenie, bănuială, și o sclipire de ostilitate jucau în ei. M-a întâmpinat cu un glas cântărit:
– Vra să zică, ești fata lui Barbu Delavrancea… mda… și cânți la pian frumos… dar nu de ale noastre.
– Acelea nu sunt pentru pian, dar știu toate jocurile noastre țărănești, și, când le joc, nu mă întrece nimeni.
Intrasem în casă. Odaia era mare, cu pereți dați cu var și o imensă vatră unde atârna pe pirostrii un ceaun negru. O masă rotundă tăiată dintr-un trunchi gros de copac, în jurul ei butuci la fel, pe trei picioare, dădeau încăperii un caracter primitiv. Brâncuși mă examină fără indulgență. Totul era vioi în el, barba sură, părul lung lăsat în voie, haina de lucrător, mâinile agere (…)
În fața mea, tăiată ca un fierăstrău, o bucată voluminoasă de alamă domina vertical celelalte obiecte. Brâncuși m-a întrebat:
– Ce zici de asta, îți place? Dacă vei ghici ce reprezintă, te voi pofti la prânz și ai să mănânci ciuperci pregătite de mine.
Am privit, și în urechi mi-a răsunat de departe un glas răgușit. «Cucurigu gagu, cântă cocoșul», am răspuns. Ochii lui Brâncuși au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surâs malițios:
– Bravo! Nimeni n-a simțit până acum că alama asta cântă. Vra să zică, n-am greșit. Dumneata îmi dovedești că am izbutit. Îți mulțumesc… Am să-ți pregătesc un prânz grozav. Mă bucur să te primesc la masă și să stăm noi doi de vorbă. Când vrei să vii? Dar mai întâi spune-mi, cum de ai ghicit?
– Pentru că ai tăiat profilul alamei în zig-zag de unghiuri, echivalente pentru auzul meu cu intervalele de quartă ale strigătului de cocoș.
Brâncuși era mirat. Se îmblânzise. Îmi arătă niște cuțite făcute de el, vătraie și alte fierării ieșite din mâna lui, foale mari atârnate la vatră, și la urmă, un caiet de schițe de o mare siguranță tehnică. Era vesel ca un copil care-și arată jucăriile. Bănuiala se topise. Ne-am despărțit după ce am hotărât ziua dejunului“…
Irina NASTASIU