Una dintre iluziile vehiculate retrospectiv în spațiul public al României de după 1989 – la pachet cu subînțeleasa și, până la un punct, necesara condamnare a abuzurilor tipice regimului totalitar de factură stalinistă – a fost (și încă este!) aceea că instaurarea comunismului de orientare sovietică, urmare a alegerilor trucate din 1947, ar fi întrerupt brutal dezvoltarea economică și civilizațională a țării. S-a susținut și se susține, sub formă de marginalii ale unei istorii contrafactuale, că, dacă nu ar fi venit tancurile sovietice pentru a ne aduce „libertatea” și „egalitatea”, dezvoltarea României ar fi fost „fantastică”, ar fi continuat pe drumul europenizării și s-ar fi orientat în conformitate cu tendințele evolutive ce puteau fi constatate înainte de intrarea în război. Din păcate, istoria nu e contrafactuală, nu se face, cu alte cuvinte, în termenii lu „ce-ar fi fost dacă…”. Pe de altă parte, în vremea din urmă apar tot mai multe analize care, fără a-și propune în mod necesar, reușesc totuși să dea jos mantia idealizată de pe perioada ante-comunistă. De la istorici precum Lucian Boia și Bogdan Murgescu și până la analiști economici precum Cornel Ban (ultimul, profesor la Universitatea din Boston), se conturează un discurs, nu doar academic, care încearcă să explice „de ce e România altfel”.
Pe tot parcursul celor 25 de ani de postcomunism și până în prezent, cea mai facilă explicație la această chestiune a constat în trimiterea la dezastrul economic și civilizațional pe care l-a instituit comunismul. Pe de altă parte, încetul cu încetul, s-a acceptat că, date fiind și complicațiile istorice, perioada scursă sub comunism a reprezentat, că ne place au ba, a doua etapă a modernizării României, după cea care a avut loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În acest context, analizele mai sus pomenite vin să ne anunțe o realitate istorică și economică: aceea că, departe de a însemna motorul transformării unei lumi ideale, dezvoltarea României înainte de comunism nu putea prezenta premisele unei europenizări de factură civilizațională care să ne plaseze măcar în planul secundar al țărilor Europei. Decalajul exista și atunci, producția industrială era minimală, chiar sub limită, cea agricolă n-avea deloc de-a face cu mitul „grânarului Europei” (în sensul că, deși se producea mult, tehnicile agricole erau cele de ev mediu, ceea ce făcea ca producția să fie necompetitivă, prin comparație cu alte state din regiune), aveam o populație predominant rurală, cu un indicator ridicat al ratei de analfabetism, aveam, ca și azi, cei mai puțini studenți din spațiul european, raportat la totalul populației, după cum aveam un sistem de politici publice în care statul își asuma un rol corporatist, nefiind totuși în măsură să dilueze crunta inegalitate care exista între variatele categorii sociale.
Fără îndoială, nici comunismul nu ne-a scos din această stare, chiar dacă, în mod forțat, a accelerat procese precum alfabetizarea, industrializarea și urbanizarea. Prețul a fost, pe de altă parte, unul de neplătit în condiții de normalitate istorică: elita intelectuală și politică a fost decimată în pușcăriile comuniste, mulți au luat calea pribegiei, iar România a devenit, și sub Dej, iar apoi, urmând unei scurte „deschideri”, și sub Ceaușescu, un imens lagăr stalinist, perfect închis, lipsit de uși și de ferestre. Peste asta, în pofida mult-discutatei achitări a datoriei externe (pe care tot regimul a „importat-o”!), economia socialismului multilateral dezvoltat s-a prăbușit cu un zgomot imens, ce a ridicat norii de praf post-comunist, în ceața căruia au prăduit în liniște marii „capitaliști” de la începutul anilor 1990.
Suntem, acum, după 25 de ani, într-un moment al reevaluărilor. În chestiunea dezvoltării României, acestea trebuie să implice nu doar segmentul istoric cel mai important, acela al istoriei recente, căreia i-am fost martori și, ca cetățeni, actanți, ci și premisele care au precedat configurarea sa. Iar asta, din simplul motiv, deja știut, că „cine nu-și cunoaște trecutul, este condamnat să-l repete”.
Dan Misăilă
