În cea de a doua parte a secolului trecut, trei mari teorii au încercat să explice realitatea internațională, fiind deosebit de influente nu doar în mediul academic, ci și la nivelul modului în care s-au configurat sferele de influență peste tot în lume. În plus, influența s-a exercitat și asupra manierei de reconceptualizare a „echilibrului de putere” și de regândire a sistemului relațiilor internaționale, în acord cu metamorfozele pe care acesta le-a cunoscut într-o perioadă foarte compactă temporal, ce a însemnat mai puțin de jumătate de veac. Este vorba, în primul rând, de o teorie configurată pe fondul Războiului Rece și având un puternic substrat marxist. Vizând „sistemul mondial modern”, respectiva teorie, aparținând reputatului teoretician Immanuel Wallerstein, extindea conceptele esențiale ale marxismului la sfera relațiilor internaționale, pe care o „secționa” în trei dimensiuni, vizând „lumea a treia”, „lumea a doua” și, evident, ceea ce ar putea fi numit „epicentrul lumii”, constituit în jurul unor state ce au dezvoltat, în epoca postbelică, veritabile complexe industrial-militare. Teoria lui Wallerstein miza pe dihotomia „centru”-„periferie”, pe care o suprapunea, utilizând marxista înțelegere dialectică a realității, celei ce contrapunea capitalismul socialismului. Funcțională pentru o perioadă pentru a explica realitatea internațională și concentrându-se, în principal, asupra raporturilor de putere (politică, economică și militară) dintre „blocul occidental” și „blocul estic”, această viziune era una cu o foarte importantă rezonanță economicistă. Ca atare, multe dintre prezumțiile sale implicau o limitare, un soi de „încremenire în proiect”, întrucât nu putea imagina o lume internațională în afara Războiului Rece.
E foarte probabil că și acest blocaj normativ și explanatoriu s-a constituit într-un motiv pentru care nu doar teoreticienii relațiilor internaționale, nu doar sociologii, istoricii și politologii, ci și decidenții politici au îmbrățișat, imediat ce „blocul estic” s-a prăbușit, ca urmare a căderii Zidului Berlinului, o nouă teorie, care anunța „sfârșitul istoriei”. Aparținându-i lui Francis Fukuyama, aceasta aplica sintagma de proveniență hegeliană în spațiul relațiilor internaționale, considerând că, odată cu dispariția comunismului, istoria a ajuns la un final și că acest sfârșit glorios aparține democrației liberale, formă de organizare ce se va extinde la nivel global. Structurată, inițial, sub forma unui articol, apaărut în revista americană „The National Interest”, teoria lui Fukuyama a fost redată, la puțin timp, într-o carte, numită „Sfârșitul istoriei și ultimul om”, lucrare devenită imediat celebră. A doua jumătate a ultimului deceniu din secolul XX a contrazis din plin, însă, teoria sa. Nu doar că istoria nu s-a sfârșit, dovedindu-se cu mult mai creativă, complicată și sinuoasă decât ar putea prevedea vreodată „algoritmii” teoretici, dar nici democrația liberală nu s-a impus ca formă de guvernământ la nivel global, din moment ce și în prezent mai mult de jumătate din populația globului trăiește în non-democrații, adică în variate forme de autoritarism. De altfel, Fukuyama, el însuși nu doar academic, ci și consilier, pentru o vreme, la Casa Albă, a revenit asupra previziunilor sale, recunoscând limitările predicției în domeniul științelor sociale și politice, mai ales a celor vizând sfera relațiilor internaționale. Pentru câțiva ani, însă, teoria sa a stârnit, la începutul anilor 90, înainte de intrarea în noul mileniu, fie valuri de entuziasm, fie valuri de critică. Urmarea este că, pe acest fond, o nouă proiecție teoretică a apărut, fiind primită, dintru început, cu foarte mari rezerve, dacă nu chiar cu mefiență. Paradoxal, însă, aceasta din urmă – pe care o voi pune în discuție, însă, săptămâna viitoare – își dovedește, inclusiv în prezent, valabilitatea.
Dan Misăilă