Apreciam, în articolul publicat aici în urmă cu două săptămâni, că, în condițiile în care promisiunile de natură diplomatică se dovedesc a fi nerespectate, liderilor americani și europeni le va fi foarte dificil să negocieze o pace doar de pe pozițiile noului război rece. Arătam, totodată, că diplomația trebuie să rămână singura cale agreată pentru a stopa politica de intimidare a unei Rusii pentru care Europa a fost întotdeauna o țintă. Între timp, accelerarea evenimentelor de la granița de est a Uniunii Europene a confirmat temerea că Rusia mizează, în continuare, așa cum a făcut-o și în trecut, pe un dublu scenariu, desfășurat în paralel. Pe o direcție, se mimează interesul diplomatic pentru instaurarea păcii în Ucraina. Pe de altă parte, se recurge la provocări militare, care șterg pe jos cu orice acord de încetare a focului. Ambele căi au, la nivel uman, un același pion, și anume liderul de la Kremlin, cel care, asemenea predecesorilor săi sovietic, la școala cărora s-a format, este fidel jocurilor de intimidare la adresa lumii occidentale.
Interesant este însă faptul că, în săptămâna din urmă, reprezentanții militari ai lumii occidentale, mai exact oficiali ai NATO, au emis propriile replici la adresa jocurilor de intimidare propuse de Vladimir Putin. Calea diplomatică trebuie să rămână, desigur, opțiunea prioritară, în condițiile în care, din izbucnirea și întreținerea unui război, de câștigat poate avea numai Vladimir Putin, nu și țara pe care, din nefericire, o conduce. Europa, lumea occidentală ân ansamblul său, cu atât mai puțin. Cu toate acestea, opțiunea militară trebuie și ea avută în vedere, iar avertismentele adresate statelor din estul european, mai cu seamă statelor baltice, dar și României, trebuie privite cu maximă seriozitate, mai cu seamă grație faptului că aceste avertismente au fost făcute publice nu de oficiali ruși, ci de aceiași oficiali ai Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Sigur, instaurarea a două cartiere generale NATO pe linia de est, unul în Polonia și altul în țara noastră, constituie o măsură de securitate. Dar este, în același timp, și un răspuns la noile tendințe militariste ale Rusiei, după cum reprezintă o replică la jocul de intimidare practicat de Kremlin.
Putem înțelege, dat fiind acest conflict, că suntem departe de lumea unipolară ce părea să se consolideze ca urmare a disoluției Uniunii Sovietice. Iată că, după un sfert de secol, aceasta din urmă a renăscut și, chiar dacă nu mai e, la nivel teritorial, ceea ce a fost vreme de șaptezeci de ani pe parcursul veacului trecut, nu e mai puțin amenințătoare. În același timp, trebuie avut în vedere și faptul că Rusia, care-și revendică teritorii – precum estul Ucrainei – despre care consideră că i-ar aparține în mod „natural”, nu este astăzi singurul inamic al Occidentului. Un altul, care a lovit deja atât în inima simbolică a Statelor Unite, cât și în importante capitale europene, este radicalismul islamic sau, pentru a invoca sintagma utilizată recent de actualul premier francez, „islamo-fascismul”. Dacă războiul hibrid pe care îl vedem în Ucraina împrumută ceva din tehnicile teroriste, radicalismul islamic se bazează exclusiv pe acestea. Un posibil conflict NATO-Rusia care să aibă loc aici, în estul european, nu numai că ar avea urmări dezastruoase, ci va fi însoțit, cu siguranță de noi atacuri teroriste în chiar punctele cardinale ale lumii occidentale.
Ne rămâne speranța că diplomația va învinge, ceea ce, în mod evident, nu înlătură câtuși de puțin pericolele pe care Rusia și teroriștii le reprezintă pentru stilul de viață occidental, fundamentat pe democrație liberală și pe drepturile omului.
Dan Misăilă