Într-o lume a statelor-națiune care trecuse prin șocul dat de ororile primei conflagrații mondiale, apariția Ligii Națiunilor dădea o notă de speranță. Visul wilsonian, ce-l replica pe cel kantian, al „păcii eterne”, părea să promită a se transforma în realitate. Cum știm astăzi, nu a fost să fie, pentru că zbuciumul istoric al unui nou război mondial s-a repetat după numai două decenii de la Conferințele de Pace de la Paris. Transformată, postbelic, în Organizația Națiunilor Unite, Liga Națiunilor a dus, însă, visul mai departe, chiar dacă, cel puțin din perspectivă economică, dacă nu întrutotul și politică, astăzi nu mai trăim, de facto, într-o lume a statelor-națiune, ci într-una globalizată. Cu atât mai mult, însă, ONU poate să câștige în legitimitate, în condițiile în care orice conflict, izbucnit în oricare a globului, afectează, într-un fel sau altul, întreaga lume. Din această perspectivă, rezoluția adoptată zilele trecute de către Consiliul de Securitate al ONU, în unanimitate, cu privire la lansarea procesului de pace în Siria începând cu luna ianuarie a lui 2016 poate fi înțeleasă ca una ce are drept scop asigurarea liniștii globale. Căci în Siria nu avem de-a face cu un conflict local, ci cu unul în care se înfruntă voințe ale marilor puteri. Deloc întâmplător, imediat după această rezoluție, prin vocea noului țar de la Kremlin, Rusia a anunțat că e pregătită să-și suplimenteze capacitățile militare. Dacă rezoluția nu punea în discuție viitorul lui Bashar al-Assad, principalul vinovat pentru izbucnirea conflictului, avertismentul lui Putin vine să spună lumii întregi că „subtextul” rămâne valabil. Iar subtextul este acela că Rusia, ca și Iranul, susțin și vor susține regimul actualului lider sirian. Desigur, asta nu anulează importanța rezoluției, care, dacă va fi pusă în aplicare, va permite nu doar pacea, ci, cu mult mai important, negocierea între cele două forțe implicate în conflict, care înseamnă, de fapt, o negociere între lumea occidentală, ruși și iranieni. Observaăm astfel, încă o dată, că, într-un sfert de secol, lumea a redevenit multipolară, după cum putem observa că se revine la politica echilibrului de forțe, cea care a asigurat, în spatele păcii europene din epoca postbelică, un veritabil „război rece”. La această situație se adaugă, însă, un alt actor care acționează global, și anume terorismul specific fundamentalismului islamic. Iar acesta reprezintă un punct critic de la care plecând liderii din variate colțuri ale globului ar putea să conlucreze în ideea de a elabora strategii internaționale marcate de previzibilitate și focalizate asupra soluțiilor. Ca atare, rezoluția pentru liniștea globală privind Siria poate fi interpretată și ca un pas important în această direcție. Rămâne ca liderii statelor ce fac parte din Consiliul de Securitate al ONU, în primul rând cel american și cel rus, să asigure toate condițiile decizionale pentru ca ea să fie pusă în aplicare. Lupta cu statul islamic și cu terorismul pe care acesta îl propagă nu are nevoie de zona de instabilitate siriană, ci dimpotrivă. Iar rezoluția în cauză, ca și pacea pe care aceasta ar urma să o aducă, pare a fi un efect al înțelegerii acestei situații de către cei doi lideri pomeniți.
Dan Misăilă
