Din 2009 încoace, mai întâi criza financiară, apoi cea a imigranților din nordul Africii și Orientul Apropiat au declanșat un nou val de perspective îngrijorătoare cu privire la evoluția viitoare a spațiului european. Acestea se regăsesc nu doar la nivelul publicului larg, fiind gestionate de mass-media, ci și la nivelul declarațiilor politice, al analizelor geostrategice, în fine, al teoretizărilor configurate în spațiul normativ al teoriei relațiilor internaționale. Viziunea pesimistă a fost supralicitată și grație dorinței de expansiune a Rusiei, devenită evidentă în momentul ocupării Crimeii și al exhibării războiului non-convențional. Totodată, atacurile teroriste ale fundamentaliștilor islamici au întărit convingerile, deja formate, ale analiștilor „apocalipsei” europene.
Nu avem de-a face, desigur, cu o noutate în materie de puncte de vedere care nu dau spațiului european nicio șansă de revigorare. La finele secolului 19, spre pildă, devenea celebră cartea lui Oswald Spengler, intitulată „Declinul Occidentului”, o lucrare care a articulat și a alimentat, la vremea sa, astfel de viziuni ale „sfârșitului” european. Cele două războaie mondiale din secolul 20 au reprezentat un nou astfel de moment, iar crearea Comunității Europene, în epoca postbelică, a dat naștere, dacă nu unor noi raportări mefiente la șansele păcii pe continent, cel puțin unor rezerve față de posibilul succes al proiectului unei „Europe a națiunilor”. Cum scriam, însă, mai demult, în acest colț d epagină, Europa și europenii au găsit mereu resurse spre a se revigora.
Sfârșitul anului 2015 și începutul lui 2016 au adus în prim-planul dezbaterilor atacurile de la Koln, săvârșite asupra cetățenilor germani de către imigranți. Drept răspuns, cea care a reacționat mai întâi a fost societatea, iar reacția a fost, cum e firesc în astfel de situații, una emoțională. La Dusseldorf, ca și în Finlanda, s-au constituit, conform anumitor informații vehiculate de presa internațională, dar și de cea românească, așa-numite „miliții populare”, gata să apere populația de agresiunile imigranților din țările arabe. Un fapt care pare a aminti nu doar de avertismentul gânditorului spaniol Jose Ortega y Gasset, din a sa „Revoltă a maselor”, cu privire la faptul că masele nu pot gestiona altfel decât irațional realitatea (și nu e aici, o tentă elitistă, neapărat, ci trimiterea socio-psihologică spre comportamentul mulțimilor), ci și de existența discursului populist, care încurajează comportamentul extrem în raport cu pericolul perceput a fi originat în tot ce este „element alogen”, ca și de, trebuie subliniat încă o dată, incapacitatea autorităților naționale și supranaționale de la nivelul Europei de a gestiona cu maximă rigoare prezența imigranților pe teritoriul acestor state.
Apariția acestor „miliții” este, cum spuneam, o reacție socială ce urmează principiul „natural” potrivit căruia, „dacă autoritatea de stat nu ne poate apăra, ne vom apăra singuri”, ceea ce riscă, însă, să arunce în aer fundamentul contractualist, id est constituțional specific democrațiilor europene. Sigur că o provocare la adresa acestor democrații este aceea de a răspunde, astăzi, la întrebarea „cât de toleranți puntem fi cu intolerabilul?”, iar răspunsul net și clar este că o astfel de tolerare a ceea ce e de netolerat nu este admisibilă. Dar, aici este rolul autorității de stat, întrucât, constituțional, acesta este obligat să ofere garanția securității cetățenilor săi. Până în prezent, reacția statului, inclusiv în Germania, fie a fost extrem de slabă, fie a lipsit cu desăvârșire. Apărarea Europei, a statelor care o formează, nu poate fi, însă, asigurată de „popor”, prin „milițiile” apărute spontan și care-și pot asuma, în numele „asigurării securității”, un rol pe care, în mod cert, nu au dreptul să îl dețină. Riscul major este – lucru relevat de Thomas Hobbes încă de la 1651 – ca spațiul european să devină teatrul de manifestare al unui „belum omnium contra omnes”. Ceea ce, în mod evident, nu este de dorit. Soluțiile vor rezulta tot ca urmare a crizei, chiar dacă, am putea spune, ar fi fost cu mult mai bine ca autoritățile să mizeze pe prevenție. Cu toate acestea, e cu mult mai rațional să credem că soluționarea acestei situații trebuie asumată de stat, decât să ne imaginăm că oameni care acționează de capul lor, eventual înarmați, ar putea apăra Europa.
Dan Misăilă