Mircea Bostan: „Proprietarul de fericire“
Dintre numeroasele cărți de versuri publicate în 2016 (de poezie mai puține) am reținut placheta cu titlul de mai sus și la aceasta ne vom referi în cele ce urmează. Încă de pe prima copertă atenția cititorului este reținută de o imagine sugestivă ce reproduce Tripticul „Grădina desfătărilor umane“ de Hieronymus Bosch, iar de pe coperta a IV-a va afla câteva aprecieri critice ale diferiților condeieri referitoare la cărțile anterioare ale autorului, așezate aici, ca un certificat de garanție asupra poeziei pe care o practică, de câțiva ani, scriitorul Mircea Bostan.
Înainte de a ne referi la textele incluse în cuprinsul acestei plachete, prezentăm, pentru cine nu știe, câteva repere biobibliografice ale autorului.
S-a născut în 1955 în familia Mariei (n. Nour) și a lui Mircea, funcționar public, devenit ofițer de carieră. A absolvit Academia Militară Generală, București (în prezent Universitatea Națională de Apărare „Carol I“), Facultatea de Sociologie-Psihologie a Universității „Spiru Haret“, București, precum și cursuri postuniversitare de pregătire în domeniul psihologiei.
A debutat la Cenaclul literar „Cezar Petrescu“ din Roman (1974). Este laureat al mai multor concursuri. A debutat editorial cu „Sabia cu lunetă“ (2000), după care a urmat alte cărți de poezie: „Dimineața adormiților“ (2001), „Alb umed“ (2003), „Chirurgia cuvintelor“ (2004), „Cu Dumnezeu înainte și dracu’-n cârcă…“ ( 2008), „Hamlet la psihiatru“ (2011), „Evadat din carcera nopții“ (2014). Este membru al USR. (2009).
Pentru cine cunoaște cărțile de poezie ale lui Mircea Bostan, care au precedat placheta de acum („Proprietarul de fericire“), textele acestea nu constituie o surpriză, ele fiind o continuare firească, deoarece autorul se află mai iritat față de anii din urmă de societatea bolnavă în care trăiește și a cărei însănătoșire nu o întrevede. De altfel, chiar de la prima pagină cititorul este avertizat într-un poem în proză („Un fel de argument“) că în cele ce urmează va avea ocazia să descopere aspecte mai mult sau mai puțin văzute de ochiul simplu, toate selectate și prezentate metaforic de poetul care a ajuns aproape în situația în care nu-i mai rămâne de făcut decât să se izoleze de lumea în care trăiește, interzicându-le să-i calce spațiul în care s-a retras: „Și într-o dimineață răsărită din buzunarul meu să atârn de gardul sălășluirii o pancartă interdicțională pentru seminția din care mă trag“. („Un fel de argument“)
Și totuși, înainte de această izolare, parcă nu se îndură să facă gestul extrem până nu mai prezintă câteva aspecte care murdăresc existența umană de astăzi.
Mircea Bostan revine și de data aceasta la obișnuitele și bătătoritele teme majore ale poeziei sale, dar parcă, mai mult ca oricând, originalitatea metaforică a textelor este mai pregnantă, reținând atenția cititorului. Chiar din primele poezii în mintea cunoscătorului de poezie rămân pentru o vreme imaginile inedite decupate dintr-o natură contaminată de aceeași boală de care suferă și societatea: „și-ntr-un hău apocaliptic/ ca tumorile Sodomei/ moartea urlă după viață/ pe ruinele Gomorei. („sus“)
Pe măsură ce înaintăm cu lectura, o idee se insinuează stăruitor, născută din dorința autorului de a ne convinge că tot ce se întâmplă de la nivelul microcosmosului și până la nemărginirile universului, toate cele ce ne înconjoară parcă sunt programate să concureze la un final apocaliptic: „de-atâte nopți aud plouând/ și-mi bate litera în gând/ când noaptea depresivă/ orbecăie prin arabesc de vânt/ sunt singur… și-i harababură pe pământ“. („Á la Bacovia“).
Din când în când, revenind din înaltele sfere existențiale, versurile lui Mircea Bostan pline de sarcasm ne atrag atenția asupra stării de fapt a politicii care ne-a inundat existența, dominată de: „…dobitoci la guvernare/ în țara năucită de năuci“ („imnul năucilor“).
Semnificativă pentru această stare de lucruri este în întregul ei, poezia intitulată „portret“, pe care din lipsă de spațiu, nu o cităm dar o recomandăm în mod deosebit cititorului.
Se pare că întreaga poezie din această carte, deși poetul nu afișează un patriotism ostentativ, are un substrat patriotic chiar dacă sarcasmul demn de pagini antologice de pamflet arghezian, este prezent peste tot. Această calitate se poate observa cu ochiul liber în textul intitulat „avem o țară“.
Ajuns cu lectura la ultima poezie a plachetei „Proprietarul de fericire“ cititorul va rămâne o vreme încurcat încercând să descifreze poezia lui Mircea Bostan. Și de această dată ni se oferă un amestec interesant de teme, motive și idei tratate original, predominantă fiind nemulțumirea permanentă a poetului față de situația actuală a lumii în care trăim. El încearcă surmontarea, salvându-se, măcar pentru un moment de amenințarea eternă a morții care pune punct oricărei existențe umane în această lume, în care nu știm cu exactitate de unde venim și încotro ne îndreptăm.
Indicăm cititorului textul care dă titlul acestei plachete și în care va descoperi sensurile metaforice ale sintagmei „proprietarul de fericire“.
Este posibil ca unii cititori, mai ales cei cârtitori (cârcotași), să „descopere“ unele texte ce conțin mai puțină poezie, dar nici un poet încă nu a reușit să scrie numai capodopere.
Încheiem aceste câteva considerații pe care le socotim o invitație la lectură, nu înainte de a constata că cea mai reușită prezentare a poetului Mircea Bostan și a cărții sale de acum (poate chiar a întregii sale opere literare) este realizată de el însuși într-o pagină intitulată „În loc de postfață“ – un veritabil poem în proză.
Constantin TOMȘA