De cele mai multe ori răspund favorabil, excepții făcând cărțile care, din punctul meu de vedere, subiectiv desigur, nu au nimic de-a face cu literatura.
Recent, am primit de la ing. Viorel Nicolau, cunoscut librar, filatelist și publicist, o carte („Înainte de Luni“, Editura „Cetatea Doamnei“), carte care la prima vedere poate fi socotită de un cititor mai puțin cunoscător nu prea importantă dacă avem în vedere coperta nu prea incitantă, numele autorului necunoscut, iar între coperte sunt doar 76 de pagini din care mai puțin de 60 conțin textul literar propriu-zis.
Desigur pentru cel care va citi cartea lui Dragoș Nichita surpriza nu va fi una mică. Cele 7 proze scurte sunt așezate într-o ordine cronologică ce coincide cu ordinea zilelor săptămânii, care, la rândul lor, sunt și subtitluri ale fiecărui text. Mai mult, prima literă din fiecare titlu coincide cu prima literă a numelui zilei respective. Dar pe parcursul lecturii fiecărui text cititorul va descoperi și alte simboluri, motive și întâmplări narate care îl vor determina să constate că are în față o carte ce aparține speciei literare cunoscute ca proză fantastică.
Se văd cu claritate câteva calități ale prozatorului care este Dragoș Nichita. În primul rând, are calități de bun narator și de cunoscător al tehnicilor absolut necesare pentru elaborarea unui text aparținător literaturii fantastice. Oricine poate constata că autorul are un bagaj apreciabil care s-a transformat de-a lungul anilor într-o zestre livrescă deosebită realizată pe baza lecturii unor clasici în domeniu atât din literatura română (Mihai Eminescu, Caragiale, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu…) cât și din literatura universală.
Am putea glosa mult despre cele șapte proze ale cărții, insistând pe valențele fantastice, dar acest lucru nu se justifică, dacă avem în vedere post-fața semnată de prof. dr. Lucian Strochi, cunoscut și apreciat scriitor, critic literar și de artă, publicist, care într-un text relativ scurt, dar condensat face o analiză pertinentă și exactă a fiecărei proze punând la dispoziția potențialului cititor toate elementele necesare pentru o descifrare cât mai exactă a conținutului.
Se mai impune încă o precizare, pentru cine nu știe că proza fantastică l-a preocupat pe Lucian Strochi atât ca autor, cât și ca teoretician în domeniu, fie și numai dacă avem în vedere cele două studii publicate de el: „Introducere în fantastic. Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade“, eseuri, 2003; „Fantasticul în proza românească“, eseuri, 2004. O astfel de analiză pe text, precum în această postfață, a realizat de-a lungul anilor Lucian Strochi și pentru unele cărți proprii, analiză pe care o considerăm deosebit de importantă pentru cititorii care nu sunt familiarizați cu „secretele“ unor genuri și, mai ales, specii literare.
După ce va termina lectura celor șapte proze, cititorului îi este rezervată o surpriză născută din imposibilitatea autorului, ca a tuturor oamenilor, de a găsi răspuns la întrebarea ce a fost înainte de cele șapte zile în care divinitatea a realizat marea creație, întrebare la care magistral a prezentat această permanentă enigmă poetul național: „Pe când totul era lipsă de viață și voință,/ Când nu s-ascundea nimic, deși tot era ascuns…/ Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază“. (Scrisoarea I, Mihai Eminescu)
Dragoș Nichita invită cu subtilitate cititorul să-și exprime propria opinie ca răspuns la această întrebare punându-i la dispoziție un potențial titlu „Înainte de luni“ și invitându-l: „E rândul tău“.
Semnalăm prezența în paginile acestei cărți a celor șapte desene sugestive realiste de cunoscutul artist plastic Arcadie Răileanu.
Nu putem încheia acest „semnal editorial“ fără a face și o mică, dar importantă observație referitoare la unele greșeli strecurate și în textele lui Dragoș Nichita, la fel ca în multe cărți ce apar în ultimul timp. Vina acestora o poartă atât autorul, cât și editorul, care, se pare, nu au tratat cu suficientă atenție această problemă. Concret, avem în vedere unele greșeli ce s-au produs prin omiterea involuntară a unor semne diacritice care au determinat schimbarea unor sensuri ale unor cuvinte (un exemplu: A căuta prin prezența alternativă a vocalelor a, ă, â sau omiterea unor vocale u, modifică înțelesul și uneori dă naștere la dezacorduri grave între subiect și predicat: cată, caută, cătă, căută…). Evitarea unor asemenea de greșeli precum și a altora care sunt impardonabile în folosirea corectă a limbii române poate fi realizată dacă înainte de a fi încredințată tiparului orice carte ar fi văzută de către un redactor de carte responsabil.
Constantin TOMȘA