* Editura: Conta, 2015
În ultima vreme, se observă o afluență tot mai mare a oamenilor aparținători tuturor categoriilor sociale, de la cei mai necăjiți până la cei mai bogați (căpătuiți), de la cei neștiutori de carte până la cei mai instruiți (sau care se consideră așa), către lăcașurile de cult deținătoare de sfinte moaște, de obiecte și icoane făcătoare de minuni sau în care s-au ostenit și încă se mai ostenesc duhovnici renumiți. Toți călătoresc spre aceste locuri binefăcătoare din dorința, mărturisită sau nu, de a intra într-o relație mai mică sau mai mare cu Divinitatea, în speranța că vor reuși să se vindece de anumite maladii, pentru iertarea păcatelor, pentru liniște sufletească sau, pur și simplu, pe motiv că așa face toată lumea.
Multe din aceste călătorii au mai mult o nuanță turistică, pelerinajul religios în cunoștință de cauză este cu totul altceva. Marea majoritate a acestor călători, fie dintr-o categorie sau alta, are vagi cunoștințe despre preceptele credinței creștine, speranța de mântuire fiind cea care domină în această întreprindere binefăcătoare.
Aceste câteva considerații s-au născut odată cu lectura cărților semnate și publicate de câțiva ani de către Daniela Iacob.
Cartea cu titlul de mai sus vine după alte patru volume („Dor de Dumnezeu“, 2004; „Dor de Maica Domnului“, 2006; „Dor de Sfinți“, „Dor de Țara Sfântă“, 2008; „Dor de oameni“, 2011). Asupra unora ne-am exprimat și noi părerea la publicarea lor.
Cartea de acum, deși face parte din aceeași „familie“, născută dintr-o credință profundă mărturisită de autoare, considerăm că se înscrie pe coordonate mai exigente, apropiindu-se foarte mult de cerințele unei literaturi de bună calitate.
Înainte de a așterne în rândurile ce urmează și alte considerații, subiective desigur, asupra acestei cărți apărute cu binecuvântarea Preasfințitului Calinic Botoșăneanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, pentru cei care nu o cunosc, precizăm că Daniela Iacob este profesoară la Școala Populară de Artă din cadrul Centrului de Cultură și Arte „Carmen Saeculare“ Neamț, că este mama a două fete născute în familia pe care și-a întemeiat-o cu mulți ani în urmă împreună cu Dan Iacob, el însuși scriitor cu mai multe volume publicate, dintre care amintim în mod special „Iisus Hristos. Creștinismul. Biserica: o antologie de autori, texte și teme din mileniul al II-lea“, Editura „Conta“, 2015.
„Ucenica cea purtătoare de doruri“, la o primă lectură – pentru mintea unui cititor obișnuit nici prea habotnic și nici pătruns de tainele credinței creștine – poate fi considerată o proză cu tentă autobiografică în care, mai mult sau mai puțin, se poate regăsi pe sine. Cu totul altfel poate fi socotită de acea categorie de oameni care cred cu stăruință în acel precept știut de toată lumea „crede și nu cerceta“.
La o analiză, fără pretenții exhaustive, dar în cunoștință de cauză a unui cititor care nu este străin de dogma creștină, cartea Danielei Iacob merită luată în seamă, citită cu atenție și bună credință, fără prejudecăți ca pe o mărturisire a unui om pătruns de religie. Prima din cele patru părți ale cărții, „Ucenica“, este, după părerea noastră, o proză literară demnă să stea alături de pagini ale unor cărturari de seamă din literatura noastră. Personajul principal, o fetiță de 10 ani, intră în relație cu Dumnezeu prin intermediul și cu ajutorul unui duhovnic ajuns la vârstă centenară și între cei doi se naște acel flux inexplicabil pentru o ființă obișnuită, dar care dă naștere unor trăiri și unor comportamente aparte. Puțini sunt cei care reușesc într-o viață de om să trăiască asemenea momente, indiferent câte călătorii vor face la locurile sfinte. Considerăm, sperând să nu greșim, că asemenea stări sufletești nu se nasc întâmplător și că în credință, la fel ca în tot ce întreprinde ființa umană, omul trebuie să mai aibă și „altceva“.
O asemenea carte merită citită cu atenție, cu răbdare și, mai ales, în momente de tihnă când cititorul poate intra într-o relație intimă, pe aceeași lungime de undă cu autoarea.
Celelalte trei capitole ale cărții sunt născute dintr-o bogată zestre livrescă a autoarei, care și-a însușit în timp multe din învățăturile cărților sfinte, în primul rând din Biblie. Deosebit de interesant ni se pare ultimul text al cărții născut din dorința autoarei de a-și explica în fața cititorului, cum s-a născut cartea de față și care este scopul acestei întreprinderi: „…am dorit să vă dăruiesc și vouă – cititorilor mei – din înțelesurile pe care le-am primit lecturând cărți sfinte, creștine, teologice, știind că unii poate mai ușor vă veți folosi din cărțile mele, decât citindu-le pe acelea care mi-au fost mie rânduite de către Dumnezeu ca să le citesc“.
Poate că n-ar fi fost rău dacă acest text în loc de „Final“ ar fi fost un „prolog“, dar aceasta e doar o părere.
Încheiem aceste considerații, un semnal pentru cititorii care au călătorit, călătoresc sau vor mai călători spre locuri sfinte, cu mențiunea că textul în totalitatea lui este scris într-o limbă literară aproape fără cusur și mai ales lipsit total de neologismele care devin obsedante și supărătoare în limba română actuală folosită mai ales de cei care vor să-și arate prețiozitatea limbii pe care o folosesc. (Foto: CLOPOȚEL)
Constantin TOMȘA