Așa-numita „autodeconspirare” a lui Robert Turcescu mi se pare a reprezenta un caz simptomatic pentru amurgul, prelungit vreme de 25 de ani, al celor care s-au impus, în anumite momente, drept repere morale. Sigur, Robert Turcescu a încetat să mai fie un reper de profesionalism, dar și un reper moral pentru breasla jurnaliștilor, cu mult înainte de a pune în scenă – deocamdată, numai el știe de ce! – această cacealma de o foarte acută încărcătură politică. Aș spune că asta s-a întâmplat din momentul în care a început să utilizeze, în locul instrumentelor profesionale, care implică, în primul rând, echilibrul, un anumit fanatism isteric, iar emisiunile pe care le-a „moderat” în ultimii ani la B1 TV stau, cred, mărturie în acest sens. Sigur, Robert Turcescu nu e primul jurnalist transformat, din proprie voință, în propagandist cu o agendă clară. Au mai fost și încă sunt suficienți în această breaslă, fapt observabil, de altfel, și în alte zone, cum ar fi cea a educației, unde profesorii devin prelungiri ale partidelor politice, ori aceea a religiei instituționalizate, în care preoții predică de la amvon întru „buna orientare” a voturilor. În cazul său este vorba, însă, de o credibilitate făcută țăndări cu bună intenție, încât întrebarea de bun-simț este ce trebuie să i se întâmple unui om pentru a ajunge să decadă într-un asemenea hal?
Plecând de la acest caz, ceea ce vreau să evidențiez este traiectul de permanentă căutare a unor repere morale pe care l-a urmat societatea postcomunistă, o societate a cărei bază a fost constituită, să nu uităm, de remanențele comunismului. Rând pe rând, mulți dintre cei care au fost identificați, inițial, drept repere morale s-au dovedit a avea schelete în dulap. În cazul lui Turcescu, scheletul nu e cel că ar fi, realmente, „ofițer acoperit”, ci adevăratul său caracter, cel pe care, într-un mod ce denotă un histrionism malefic, a reușit să-l „acopere” lungi ani de zile. E posibil ca acest lucru să se fi putut întâmpla pentru că și-a construit cariera de jurnalist în postcomunism. Totuși, dat fiind ceea ce s-a întâmplat recent, câți vor mai fi fiind ca el, sau câți vor fi fiind chiar mai răi decât el, fără a-și pune nici măcar problema că trebuie să-și ascundă caracterul? Încercarea de a găsi un răspuns la aceste întrebări ne îndrepată spre imaginea de care aminteam la începutul textului, aceea de permanentă dezamăgire, de „no man’s land”, de amurg al reperelor profesionale și morale. Cazul lui Robert Turcescu, acest caz al unui caracter infam, „acoperit” sub masca unui profesionalism care a existat un timp, este doar unul dintr-o serie. În cei 25 de ani ai poreclitei „tranziții”, am avut foști profesori de ateism științific reșapați în specialiști în istoria religiilor, comuniști transformați în democrați, academicieni care s-au dovedit a fi fost turnători la Securitate, torționari ajunși victime, poeți de curte ai dictaturii comuniste declarați „simboluri naționale”, securiști identificați drept „apărători ai patriei”. Sigur, lista ar putea continua, atestând încă o dată imposibilitatea recuperării memoriei unei societăți care și astăzi este bolnavă. Ne este comod să credem că tot răul este legat de politică. Și asta pentru că ne este totalmente incomod să acceptăm că politica, așa cum am avut-o în toți anii din urmă, nu este, în fond, decât produsul acestei societăți. Care ne include pe toți, cu nume și prenume, mai ales prin ceea ce facem.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru