Câteva cuvinte despre Adrian Alui Gheorghe. Prietenie și posteritate

Am fost cu puțin timp în urmă, de Ziua Poeziei, la Piatra Neamț și am fost profund impresionată, din nou, de frumusețea și grația orașului (este singurul oraș pe care îl știu căruia acest calificativ, făcut pentru ființe, i se potrivește) și de deschiderea spre poezie, de comunicarea prin poezie a locuitorilor lui. Organizatorul sărbătorii poeziei era scriitorul Adrian Alui Gheorghe, în biroul de director al bibliotecii al căruia am descoperit, alături de raftul intimidant al propriilor cărți, acela cu volumele postume, surprinzător de numeroase ale lui Aurel Dumitrașcu, editate, în numele prieteniei, de Adrian Alui Gheorghe. E greu să-ți imaginezi cum ar fi fost posteritatea lui Aurel Dumitrașcu, și chiar dacă ar fi existat, fără devotamentul prietenului său și e greu să nu fii tulburat de această legătură peste viață și moarte a cărui autor este Adrian Alui Gheorghe.

Una dintre cărțile care m-au impresionat cu adevărat în ultimii ani a fost corespondența între Aurel Dumitrașcu și Adrian Alui Gheorghe, purtată pe parcursul deceniului 1978-1988 și publicată de acesta din urmă acum. Masivul volum, de mai bine de 500 de pagini format mare, m-a făcut să mă gândesc – înainte chiar de a începe să-l citesc – la ceea ce a însemnat fiecare dintre sutele de scrisori pe care le cuprinde, la cantitatea de timp, deci de viață, însumată din miile de gesturi pe care le presupunea scrierea și expedierea unei scrisori, la căutarea plicurilor care nu se lipeau, a timbrelor care nu se găseau întotdeauna, la mersul la poșta din sat care era deschisă numai câteva ore și uneori nici atunci. Am trăit și eu senzația de izolare a scriitorului pentru care scrisorile erau ca niște frânghii în stare să-l țină suspendat deasupra vidului și, înainte de a pătrunde tulburată în existența celor doi tineri poeți din întunecatul deceniu, nu m-am putut împiedica să-mi aduc aminte cum mergeam noaptea la gară, ca să punem scrisorile direct la vagonul poștal (cu speranța că, în felul acesta, vor fi mai puțin citite înainte de a ajunge la destinație) sau cum rătăceam kilometri întregi în căutarea unei cutii poștale valide, pentru că majoritatea erau vandalizate (ca și telefoanele publice), parcă anume pentru a zădărnici comunicarea între oameni. Și totuși, volumul intitulat FRIG – cu referire evidentă la perioada în care i-au fost scrise paginile – răspândește o tulburătoare căldură izvorâtă din intensitatea acestei comunicări. Și nu e vorba doar de comunicarea dintre cei doi tineri autori ai scrisorilor, este vorba, într-un mod de-a dreptul fascinant, de eforturile lor – eroice în condițiile date – de a descoperi și cunoaște literatura, ca pe o altă formă, perenă, de comunicare, ca pe o soluție împotriva singurătății, înainte de a fi una împotriva morții.

De fapt, cei doi eroi ai romanului epistolar – pentru că este într-adevăr un roman cu personajele bine conturate, cu atmosfera și detaliile epocii sugerate cu finețe, chiar dacă fără intenții literare – nu seamănă deloc, deși relația dintre ei este prietenia însăși. Iar neasemănarea nu vine din faptul că unul era închis într-un sat, și celălalt într-o uzină. Neasemănarea lor este mult mai profundă, aproape de nebănuit. Desigur, amândoi se află în acea perioadă evanescentă de la începutul tinereții, înainte de intrarea în maturitate și în viața propriu-zisă, când fostul adolescent este încă nu numai în căutarea locului său în lume (un loc pe care nu este sigur că îl va găsi), ci și în căutarea propriei definiții, abia dacă bănuite; pentru amândoi scrisul, cu toată nesiguranța lui, este singurul punct de sprijin în univers, mult mai mult decât o vocație: o soluție – singura – de supraviețuire; pentru amândoi, a se găsi în celălalt, ca și în alți colegi de generație pe care îi citesc, îi caută, îi știu pe de rost, este o dovadă, de care au nevoie, a propriei existențe și autenticități. Amândoi sunt naivi, furioși, radicali, iluminați, complexați, exaltați, deprimați, dezorientați, dezgustați și câte și mai câte caracteristici comune care ar fi trebuit să-i facă să semene… Și totuși, există ceva – greu sau imposibil de susținut cu argumentele din epocă, dar evident din perspectiva timpului și a cititorului de azi – care îi deosebește unul de altul, care îi face diferiți și chiar de sens contrar. Acel ceva, greu de precizat pe parcursul lecturii și existent nu mai mult decât o neliniște de nedefinit, este totuși o evidență. Deși se mișcau pe același drum, glisând ani de zile paralel, cei doi prieteni atât de asemănători se îndreptau in direcții opuse: unul luneca înspre viață, celălalt luneca înspre moarte.

Nimic melodramatic însă în aceasta situație existențială, nici o clipă editorul scrisorilor nu încearcă să schimbe perspectiva din prezentul revolut cu cea din prezentul de azi, nici un accent, oricât de puțin apăsat, nu încearcă să sublinieze deosebirea și nedreptatea. Singurul semn al conștiinței deosebirii este editarea. De aproape douăzeci de ani, Adrian Alui Gheorghe îngrijește, editează, publică manuscrisele prietenului său ca într-o răscumpărare a inegalității pe care a operat-o destinul, ca într-o încercare încăpățânată, aproape magică, de a-l menține în viață. Astfel, prietenia lor nu a putut fi „cenzurată de moarte“, cel rămas, vinovat de propriul noroc, dăruindu-și celui plecat timpul primit în plus. Rezultatul – nescontat, cred – este nu numai decuparea din bolovanul de grafit a staturii reale, a statuii prietenului, ci și construirea, la marginea dinspre noi a istoriei literare, a încă unui mit al prieteniei.

În afara sentimentului că este un poet de o aproape halucinantă autenticitate – sentiment pe care mi-l dădeau nu numai versurile sale, scrise sau nescrise încă, ci întreaga înfățișare, gesturile, privirea – de la Aurel Dumitrașcu mi-au rămas două amintiri:

Una este o întâlnire într-o sală plină până la refuz de cititori, cu prilejul unei lecturi din 1988 la Biblioteca din Piatra Neamț, întâlnire de pe urma căreia am păstrat o fotografie în care ne privim uimiți, reciproc intimidați. Cititorii aceia și atmosfera electrizantă a lecturii (care avea să fie, în ceea ce mă privește, ultima de dinaintea interzicerii) au rămas pentru mine dovada ideală și nemairepetată (mai întâi din lipsă de libertate, apoi din lipsă de interes) a comunicării prin poezie. Iar prezența lui Aurel Dumitrașcu, dispărut și el, simbolic, între timp, îi dă o valență tulburătoare în plus.

Cea de-a doua este o întâmplare aproape neverosimilă. Era cu puțin timp după moartea sa și ajunsesem cu un grup de poeți prieteni ai săi la Borca, satul în care mai trăia mama sa (despre sănătatea căreia scrisese de atâtea ori neliniștit) și de unde fuseseră expediate toate scrisorile. Era o vreme rece și posomorâtă, bună pentru depresii, și noi stăteam în jurul mormântului său abătuți și descurajați, amintindu-ni-l, spunându-i câte un vers, fără să ne hotărâm să plecăm și fără să știm ce să mai facem rămânând. Și atunci, absolut brusc, neanunțat și nepregătit prin nici un gest meteorologic, pe cer a apărut arcuit, cu unul dintre capete ieșind parcă direct din movila mormântului, cel mai limpede curcubeu pe care l-am văzut vreodată, iradiind de frumusețe, capabil să vindece. Era ca și cum cerurile s-ar fi hotărât strălucind să-și desvăluie pentru noi conținutul de credință, speranță și iubire. Și nici unul dintre noi nu s-a îndoit că a fost un mesaj de încurajare pe care poetul, continuându-și destinul, ni-l trimitea.

În ceea ce îl privește pe Adrian Alui Gheorghe, mulți ani de zile el a locuit în amintirile mele prin acea întâlnire de la mormântul prietenului comun pe care o organizase și prin superlativul altruist al prieteniei întru poezie. Acum, când cărțile publicate în ultimii ani l-au transformat într-unul dintre cei mai interesanți romancieri contemporani, felul în care continuă să-și editeze prietenul de adolescență, dăruindu-i fragmente din propria viață și ținându-l astfel în viață și în actualitate, este mai tulburător încă și, fără termen de comparație în istoria literaturii noastre.

Ana BLANDIANA

București, aprilie 2017