Deși descifrându-i mai ales cheia ironică, deocamdată cea mai autorizată-autoritară „caracterizare“ a lui Ștefan Potop aparține criticului de artă Valentin Ciucă: „Format în spiritul școlii ieșene de pictură, unde se manifesta simultan nevoia desprinderii de autoritatea oarecum clasicizată a vechilor maeștri, studentul și, mai apoi, absolventul Universității de Artă Ștefan Potop s-a manifestat de timpuriu în sensul impus de modernitatea viziunilor. Pe măsura evoluției în sensul asocierii viziunilor nonconvenționale cu unele reveniri în cadrele unui senzual dialog cu forma și potențarea cromaticii, și-a descoperit filonul de profunzime al structurii afective unde există ca potențialitate harul de a surprinde fizionomii și caractere. Dimensiunea ironică și autoironică se identifică în contextul unei opere ce provine de la un rafinat interpret al imediatului, peisajului sau portretisticii, pe fundalul existenței unui umor vital și viguros pe care l-a exploatat prin ironie și subtilitate. Cum se vede, cel care vorbește mai puțin are șansa de a exprima mai mult și mai profund. Analist în cheie nonșalant-ironică, parodică sau autoironică, pictorul a configurat atât o matrice, cât a deschis o poartă, autentică, spre el însuși. Un emblematic Autoportret – Pictorul, de dimensiuni mari, premiat în anul 2009 la Bienala «Lascăr Vorel», a uimit privitorii dispuși să accepte jocurile spiritului, dar a și intrigat pe pudibonzi. Nu atât nevoia de a șoca, de a genera polemici l-a interesat, ci doar etalarea dimensiunii ludice, subtile prin capacitatea de a devoala intimități de tip XXL. Astfel de imagini, dedicate adulților, alături de alte compoziții în cheie contemporană, fac din Ștefan Potop un artist care nu privește lumea pe gaura cheii și ne avertizează doar că Împăratul este gol, în pofida celor care vad doar Zeul inexistent. Inventivitatea permanenta îi permite nu doar sa surprindă privitorul, ci sa-l și seducă. Oricum, plasticitatea compozițiilor, ideea de organizare a suprafeței, sensurile rafinate prin inteligență și umor exprimă o opțiune stilistică și un element de bază în configurarea personalității. Ștefan Potop știe să facă din luciditate o premisă a adevărului, iar din caracter o metodă de lucru. În intimitatea sau doar în proximitatea unor astfel de opere viața poate părea a fi înzestrată și cu un oarecare sens… Prin creația sa ni se restituie, uneori, dreptul la surâs, neimpozabil încă…“ (M.B.)