Biserica din satul Şoimăreşti, comuna Drăgăneşti, este lăcaşul în care, cu ani în urmă, Ion Creangă a cântat de Paşti „Îngerul a strigat…” de „au rămas toţi cu gura căscată”, citat din „Amintiri din coopilărie”. Dar nu în satul Soimăreşti a cântat marele nostru povestitor. Pe atunci această biserică era la ea acasă, adică la Humuleşti. Cum a ajuns lăcaşul sfânt apoi la Şoimăreşti, dar şi „istoria” celorlalte biserici ctitorite aici, ne-a povestit învăţătoarea Agripina Preotu, cea care împreună cu soţul ei, profesorul Vasile Preotu, au scris Monografia Satului Şoimăreşti.
Prim biserică din satul Şoimăreşti a fost din lemn, fiind ridicată în 1762 de către răzeştii Tănase Frunzetii şi Manolache Moţoc. Mai târziu, în anul 1890, biserica a fost închisă de autorităţi, fiind deja şubrezită, nu mai prezenta siguranţă pentru credincioşii care-i treceau pragul pentru a se ruga, pentru a asculta sfintele slujbe.
*Biserica a ars, imediat ce a fost ctitorită
Sătenii din Şomăreşti nu puteau accepta a rămmâne fără biserica lor! Cum au putut, au adunat bani pentru a ctitori un noul lăcaş sfânt. În anul 1895 începe construirea celei de a doua biserici din satul Şoimăreşti, tot din lemn. Ea fost terminată în 1901, fiind acoperită cu draniţă, pereţii fiind lipiţi şi văruiţi. Asta se întâmplat la vreme de toamnă, iar ca să se usuce mai repede lutul şi varul de pe pereţi, s-a făcut foc înăuntrul bisericii. Numai că, peste noapte, cel care păzea focul a adormit, iar biserica s-a aprins şi a ars până în temelie, a ars absolut tot. Nu s-au putut salva decât sfintele odoare şi foarte puţin din mobilier. Aşa au rămas iarăşi fără biserică cei din satul Şoimăreşti. Săteni se duceau la biserica din satul vecin, Râşca.
*Biseică nouă: din cărămidă nu din tot din lemn!
A tot trecut ani, dar oamenii din Şoimăreşti nu au renunţat la ideea de a avea biserica lor. A adunat bani, au mers apoi la Motropolie pentru a li se aprobra ctitorirea unei noi biserici. Li s-a aprobat, dar cu o condiţie: biserica să nu mai fie din lemn, ci din cărămidă ori piatră. Oamenii erau puţini pe atunci şi săraci pe deasupra… Nu au avut cu construi biserica atât de mult dorită.
Asta până când, în satul Şoimăreşti a venit şi s-a stabilit aici un căpitan de oşti, pe nume Ioan Saflta, de loc din Fălticeni. Venise aici cu gândul de a cumpăra răzeşia lui Frunzetii, o aprte din pământul soimăreşteniilor. Iute a aflat şi de necazul, de oful celor de aici. Cum că nu au biserică şi nici nu li se aprobase construirea uneia din lemn, ci din cărămidă. Între timp, căpitanul Safla aflase că mitropolitul vine la data de 11 noiembrie 1908 să sfinţească noua biserică din Humuleşti. Se sfătuieste cu sătenii şi, însoţit de răzeşul Neculai Popovici şi epitropi, merge la Humuleşti , unde obţine aprobarea de construcţie a bisericii. Mai mult chiar , mitropolitul Partenie Clinceni sfătuieste pe humuleşteni să doneze celor din Soimăreşti vechea lor biserică.
*Biserica din Humuleşti, mutată bucată cu bucată la Şoimăreşti!
Vechea biserică din lemn din Humuleşti, construită în anul 1766 , reparată între anii1832-1835 şi resfinţită, a fost demolată bucată cu bucată şi transportată apoi la Soimăreşti. Biserica a fost apoi reclădită în forma ei iniţială de cruce, cu trei turle înfundate pe acoperiş şi cu un pridvor închis . Este terminată şi sfinţită pe 11 septembrie 1911 , preot paroh fiind atunci Victor Popovici. În ultimii ani, la acest sfânt lăcaş s-a restaurat pictura, s-au cumpărat străni noi, s-a montat parcahet nou, iar sfântul altar a fost dotat cu toate obiectele bisericeşti necesare. S-a lucrat şi în exteriorul sfântului lăcaş, fiind vopsită şi înlocuită tabla de pe acoperiş, iar prăznicarul a fost extins. Toate lucrările au fost coordonate de preotul paroh de acum, pe nume Adrian Stănică. În august 2011, această biserică a fost resfinţită.
Şi această bisericuţă pe care au văzut-o şi în care s-au închinat toţi mitropoliţii, episcopii, creştinii care au trecut spre mănăstiri, cum spunea marele povestitor, stă astazi în Lunca Moldovei, la Soimăreşti, ca de când lumea acolo. La fiecare sărbătoare a Paştelui, când se cântă „Îngerul a strigat”, se mai adaugă câte o filă în istoria sa. Pentru că, Biserica, acest izvor al mângâierii din veacuri, va rămâne mereu altarul credinţei oamenilor cu Dumnezeu.
Tina CONDREA