Acum 542 de ani, pe data de 10 ianuarie 1475, armata voievodului Ștefan cel Mare zdrobea armata otomană, în bătălia de la Podul Înalt, considerată cea mai importantă victorie a domnitorului moldovean. 40.000 de luptători musulmani au pierit în teribila confruntare, considerată drept cea mai grea înfrângere a unei armate islamice în fața unei armate creștine.
Citând cronicile vremii, istoricul George Damian arată că Ștefan cel Mare a zdrobit, la Vaslui, o armată otomană estimată la aproximativ 100.000 de soldați, în timp ce voievodul român a avut la dispoziție doar 40.000 de luptători, între care se aflau 5.000 de secui, 1.800 de unguri și 2.000 de poloni.
Bătălia a avut loc atât ca urmare a întreruperii plății tributului de către Ștefan, în 1473, cât și a încercărilor domnului Moldovei de a scoate Țara Românească de sub influența Porții, prin înlăturarea lui Radu cel Frumos (1473-1474). În același timp, otomanii urmăreau extinderea influenței la Marea Neagră, prin cucerirea Chiliei și a Cetății Albe.
Turcii, prinși în capcana moldovenilor
„În zorii zilei de 10 ianuarie, avangarda otomană zărea pentru prima dată oastea moldovenească printre aburii cețoși ai luncii Bârladului. Armata dușmană era deja slăbită de marșurile lungi peste care se adăuga lipsa alimentelor și a odihnei. Natura parcă-i ura la rândul său pe turci, deoarece cu câteva zile înainte de bătălie, vremea s-a încălzit, în consecință zăpezile începuseră să se topească transformând lunca într-o mlaștină vâscoasă în care se putea împotmoli și un șoarece.
Conform cronicarului turc Kemal Pașa Zade, Ștefan a oprit înaintarea turcă trăgând în aceștia cu tunuri, bombarde și săgeți. Prinși în valea înconjurată de păduri, otomanii nu se pot replia să înconjoare pozițiile moldovenești din cauza copacilor și a terenului mlăștinos. Lupta se transformă într-un conflict de uzură, din care moldovenii ies avantajați datorită pozițiilor mai bune deținute de voievod. Același Kemal-Zade ne spune că în fața neputinței străpungerii liniilor moldovenești, Mihaloglu Ali-Bei, o curajoasă căpetenie otomană, a organizat un «buluc» compus din ieniceri de elită «pentru al căror suflet bătălia era o plăcere», și s-a avântat în fruntea lor asupra moldovenilor.
Manevra albanezului turcit pare să reușească pe moment, ienicerii pătrunzând în rândurile moldovenilor. Lupta se transformă într-o încleștare cumplită. Cum orice bătălie are un moment critic, un punct de răscruce în care totul se poate răsturna, acesta este momentul maxim al luptei de la Podul Înalt. Conștient de acest lucru, sesizabil doar de strategii de geniu ai istoriei, Ștefan cel Mare pregătește atacul final dublat de un șiretlic eficient. Pentru a-i deruta și mai rău pe turci, Măria Sa ordonă ca sătenii plasați pe dealurile din fața să facă un zgomot cât mai mare din trâmbițe, tobe și buciume. Turcii mușcă momeala crezând că vor fi atacați din flancul stâng, se regrupează și se pregătesc de apărare.
„Nicăieri vreo armată musulmană nu mai fusese decimată în asemenea hal…“
Atunci, Ștefan cu grosul armatei cade ca un fulger în spatele turcilor retezându-le orice eventuală retragere. Furia moldovenilor nu cunoaște margini, masacrarea invadatorilor continuă cu frenezie. Totul se transformă încet, încet într-o masă amorfă în care urmașii dacilor liberi dezlănțuie asupra Semilunii un adevărat Armaghedon mobil făurit din ghioage, securi, coase, paloșe și lănci. Mândria sultanului, crema trupelor sale de ieniceri școliți în academii militare să devină ași ai iataganului, este zdrobită fără drept de replică.
Pierderile sunt uriașe. Nicăieri vreo armată musulmană nu mai fusese decimată în asemenea hal. Chiar cronicile turce afirmă că atunci au fost tăiați 40.000 de vajnici ieniceri și spahii, o sumă enormă pentru oamenii acelor timpuri. Șocul psihologic s-a transmis într-o clipită. Văzând ce soartă crudă-i macină pe cei mai buni războinici ai armatei, restul soldaților turci intră în panică și fug dezordonat.
Încercările lui Soliman de a organiza o rezistență sunt sortite eșecului. Nimeni nu mai ascultă de nimeni. «Niciodată o oaste turcească n-a mai suferit o astfel de înfrângere», bocea într-o cronică mama sultanului Mahomed Fatih. În timp ce cronicarul polonez Jan Duglozs, contemporan cu marele Ștefan, scrie la rândul său: «Foarte puțini turci și-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci, mulți s-au înecat în apa Siretului, chiar și aceia care au scăpat și au ajuns până la Dunăre, au fost uciși acolo de moldoveni care aveau cai mai iuți sau au fost înecați».
Cronica lui Kemal-Pașa-Zade este încă mai sumbră, turcul scriind despre trista soartă a turcilor după încheierea bătăliei. Aflăm, așadar, că otomanii au pierdut un număr de 40 de stindarde de luptă, un număr record în istoria Turciei. (…)
Pentru a scăpa de numărul imens de cadavre turcești care, dacă s-ar fi descompus odată cu venirea primăverii, ar fi dezlănțuit molime asupra Moldovei, domnitorul ordonă strângerea hoiturilor otomane în movile după care li s-a dat foc…“ (Nicu Pârlog – „Podul Înalt 1475 – Cea mai mare înfrângere din istoria Islamului“, descopera.ro)
Irina NASTASIU