Zi tragică pentru țara noastră, dar și pentru Bulgaria, în urmă cu fix 39 de ani. Cutremurul de 7,2 grade pe scara Richter a avut o durată de un minut fără 3-4 secunde, în România soldându-se cu peste 11.000 de răniți și 35.000 de clădiri distruse. Numai în capitală s-au prăbușit peste 33 de clădiri și blocuri mari.
Seismul s-a produs seara, la ora 21:22:22, cea mai puternică replică fiind la ora 02:00, în dimineața zilei de 5 martie, la o adâncime de aproximativ 110 km.
Ceaușescu a ratat seismul, fiind plecat din România
În seara cutremurului, președintele Nicolae Ceaușescu împreună cu Elena sa se aflau la banchetul oficial al președintelui Nigeriei. Imediat după toastul acestuia, un secretar român l-a anunțat pe Ceaușescu de ceea ce se întâmplă în țară, veste la care șeful statului român și-a menținut calmul și la doar câteva minute după cuvântare a încheiat această vizită oficială. Informațiile nu erau clare, vorbindu-se despre un cutremur de 10 grade, iar Bucureștiul se afla în pană de curent și, implicit, de comunicație.
După ce a reușit să ia legătura cu România, Ceaușescu a instituit, prin decret prezidențial, stare de necesitate pe întreg teritoriul țării. În noaptea respectivă, soții Ceaușescu, împreună cu întreaga delegație, s-au întors acasă cu o aeronavă, urmând să străbată capitala pentru evaluarea pagubelor și liniștirea populației.
Pentru a fi salvate cât mai multe vieți, Nicolae Ceaușescu a dat ordine să se continue salvarea victimelor și dincolo de termenul luat în calcul pentru limita de supraviețuire.
Soldat bucureștean prins de cutremur deasupra etajului 7
Detalii despre cutremurul din 1977 mărturisește soldatul Mircea Nemigean din București: „Eram în santinelă pe acoperișul unui important obiectiv militar; adică, deasupra etajului șapte. Noaptea era destul de luminoasă și de văzut, puteam vedea până departe. Numai că odată parcă n-am mai simțit acoperișul sub picioare. M-am apucat însă bine de ceva și cu ochii numai primprejur, să văd ce se întâmplă. Dar nu-mi puteam crede ochilor. Cât vedeam cu ochii, toate blocurile se clătinau. Și toate clădirile se înclinau de-o parte și de cealaltă ca și copacii pe furtună. Prima undă a fost pe verticală. Câteva fracțiuni de secundă a părut să înceteze, dar apoi a reînceput pe orizontală. Cerul a crăpat brusc, de parcă stătea să se frângă în două. Am auzit detunături îndepărtate, apoi un zgomot înfundat, care parcă venea de peste tot; se auzea tot mai tare. Apoi a venit un vânt puternic, de era să mă azvârle jos. S-a dus, dar apoi s-a și întors înapoi, de data asta cu miros greu de ars. Și p-ormă s-au stins toate luminile… pe cer era un uriaș arc de foc, ca și cum s-a produs un scurtcircuit în tot orașul… Și atunci am zis: «Gata, cred că-i gata orașul!»“.
Gheorghe Moroșanu, în București de cutremur
Povestea mai pe larg este spusă (și) de nemțeanul Gheorghe Moroșanu (magistrat și scriitor) în cartea sa „Metroul fără Ceaușescu“. Acesta se afla în București la momentul respectiv, muncitor la (pe atunci, viitorul) metrou: „E seară, am făcut două radiere în casetă, în ritmul devenit de mult «normal» al lui Ghiță Lazăr, iar acum, în cameră, singur, mă întind puțin. Am ațipit, nu? Visam ceva? Deodată patul începe să oscileze. Mă ridic în capul oaselor, buimac. Un huruit continuu și un tremur al barăcii, de parcă Vestul nostru este inundat de o unitate de tancuri. Alte oscilații mă fac să sar în picioare și să trec prin ușă. Mulți ieșiseră înaintea mea, câteva femei țipau, adunându-și copiii de prin camere. În scară ne-am îngrămădit vreo douăzeci. Coborând precipitat, rămân cu ochii înțepeniți pe turnul de 180 de metri ai centralei termoelectrice: oscilează ca o floretă. Un bubuit puternic și îndelung: clădirea masivă a CET-ului pare în continuare întreagă, dar e clar că în interior totul s-a dărâmat: mai întâi s-au stins luminile, pentru ca în clipa următoare geamurile să sară țăndări, împinse de flăcări. […] Armata Poporului a devenit un bulevard al cataclismului. Blocuri dărâmate, mașini prinse sub ziduri, oameni privind zgribuliți și speriați.
OD 16. Bloc ce va deveni o emblemă a tragediei. Șantierist fiind și eu acum, citesc în aceste dărâmături valoarea conștiinței unor dintre meseriașii noștri: deasupra unui etaj, proiectantul prevede, iar constructorul trebuie să execute niște mustăți din fier-beton de care să fie prinsă armătura etajului următor. Ei bine, la OD 16 aceste mustăți au lipsit sau nu au fost sudate ca lumea. Clădirea de douăsprezece etaje a căzut în stradă, morman de camere ca niște cutii de chibrituri“.
Despre dezastrul produs de cutremur, azi, după 39 de ani, Gheorghe Moroșanu își amintește foarte clar, încă marcat: „Eram într-o baracă de șantier, la etaj, într-o colonie cu sute de muncitori. Dormeam și m-am trezit pe scări, nu-mi dădeam seama ce-i cu mine. În zona Militari, undeva în câmp, la ieșire din București, lângă CET Vest, centrală termoelectrică. Cutremurul era și când am ieșit din baracă, a ținut câteva zeci de secunde. Am înțeles ce este, lumea se uita undeva, înapoi, înspre turnul centralei, care oscila ca o vargă, ca o floretă, cum am scris în carte. Apoi m-am dus în oraș, unde am văzut tot dezastrul, un bulevard întreg de blocuri dărâmate, respectiv Armata Poporului. Am scris și despre celebrul bloc OD 16“.
Pentru clipele de atunci și cele de după trăite atât de cei care au rămas martori ai tragediei, cât și de cei cărora cutremurul le-a fost fatal, cum e și cazul cunoscutului actor Toma Caragiu, să păstrăm astăzi, la ora 21 și 22 de minute, un moment de reculegere!
Maia Cristina MOROȘANU