După absolvirea gimnaziului, se înscrie în anul 1912 la Școala de Belle Arte din Iași, unde studiază pictura timp de patru ani, avându-i ca profesori pe Constantin Artachino și Gheorghe Popovici. Cu sprijinul lui G.T. Kirileanu și al lui D. Lalu, studiază la Roma, fiind distins, în anul 1915, de către Academia Română cu Premiul I „Lecomte de Nöuy“ pentru desen.
În ciuda constituției sale fragile, Aurel Băeșu va fi încorporat în armata română, la izbucnirea Primului Război Mondial. În acel mediu aspru va contacta o pneumonie care, mai târziu, îi va cauza moartea prematură. Întors din Italia, își cumpără o căsuță în Piatra Neamț (azi, pe Strada Ion Creangă). În 1926, călătorește în Franța, Slovenia și Ungaria. Bolnav de tuberculoză, moare pe 24 august 1928, fiind înmormântat în cimitirul Valea Viei din Piatra Neamț.
Îndrăgostit de fiica lui Sadoveanu
Din monografia „Pictură sau destin. Aurel Băeșu (1896 – 1928) “, semnată de Gheorghe Macarie, afăm că artistul a fost un apropiat al scriitorului Mihail Sadoveanu și că s-a îndrăgostit de una dintre fiicele acestuia, Lia Sadoveanu. Iubirea lor va rămâne însă platonică, situația materială a lui Băeșu fiind mereu precară și nepotrivită unei propuneri în căsătorie, potrivit rigorilor epocii.
În ceea ce privește vocația de portretist a artistului, criticul de artă notează: „Aurel Băeșu ilustrează portretul, pentru care era remarcabil dotat, abordând un gen, la noi, fără tradiție îndelungată… Mai toate autoportretele artistului sunt tot atâtea spovedanii – cele mai multe dramatice; sunt confesiunile unei vieți pătrunse, fără încetare, de o aspirație neîntreruptă spre desăvârșirea unui ideal – cel mai statornic al vieții sale – plenara sa împlinire prin artă“ (Gh. Macarie, „Pictură sau destin. Aurel Băeșu (1896 – 1928) “, Ed. PIM 2014, pp. 82; 99).
„Băeșu nu trebuie să fie uitat…“
La un an de la moartea lui Aurel Băeșu, în 1929, ziarul „Telegraful“ consemna, prin vocea redactorului pietrean, Nicu Nohai: „În ziua de 27 august s-a împlinit un an de când, în căsuța albă de sub aripa Cozlei, s-a stins, în dureroase chinuri, zdrobind între buze un zâmbet sec, pictorul Aurel Băeșu. Cât a pierdut arta românească prin moartea timpurie a acestui duios cântăreț al culorii e inutil să mai spun. Se știe. Dar o evocare a măreței lui personalități se simte ca o necesitate și ca o datorie.
Ah! Uitarea – regina neființei – prea se grăbește să cucerească totul, ș-ar fi păcat s-acopere amintirea acesui viguros artist. Pornind de jos, bazându-se doar pe talentul său, Aurel Băeșu a reușit să se afirme ca un pictor cu prețioase calități. Cine poate uita peisagiile pline de zbuciumul lui sufletesc, florile rupte din inima lui simțitoare și, mai ales, portretele – adevărate capodopere?
Cui i se poate șterge din suflet farmecul simțit la vederea frumoșilor plutași ce, călătorind pe undele Bistriței, duc cu ei melancolia resemnată a sorții lor, dependentă de voința valurilor?
Dar colțurile tainice de mănăstiri la câtă duioasă reverie nu ne predispun?
Pe drept cuvânt s-ar putea numi Băeșu: pictorul plutașilor și al mănăstirilor, fiind partea din operă care a îngrămădit mai multă sensibilitate decât oriunde.
Și când te gândești că artistul acesta înzestrat cu un talent titanic, cu suflet înflorit de atâtea visuri și c-o atât de mare dragoste de viață, s-a stins cu ochii plini de lacrimi, având întipărit pe chip regretul că moare și o adâncă neîncredere în recunoștința oamenilor, te cuprinde o nemărginită tristețe.
Băeșu nu trebuie să fie uitat… și mai ales de pietreni“ (din volumul „Pagini alese din istoria județului Neamț“, autor prof. Gheorghe Radu).
Irina NASTASIU