Au dreptul părinții să intervină și să influențeze relațiile amoroase ale copiilor lor?

Cu mulți ani în urmă, fata mea cea mare s-a întors din Estonia, acolo unde a reprezentat echipa din Israel la campionatul mondial de șah la fete. La acel campionat, l-a cunoscut reprezentantul masculin , campionul de șah al Israelului, și au început o idilă despre care nici fata mea nu era precisă ca va merge înainte . Ea venit la mine și m-a rugat să vorbesc cu băiatul și să îmi spun părerea . Bineînțeles că am observat imediat (prin natura meseriei de psiholog), că este o persoană introvertită , instabilă, nu prea sigur pe el și, sincer să fiu, nu prea mi-a plăcut. Dar fetei mele i-am transmis o idee total diferită. I-am zis că „ești la început, trebuie să ai răbdare, să mai vezi cum merge relația și tu ești omul care va decide în legătură cu acest băiat”.
Fata mea a mai continuat relația cu el, încă vreo 6 ani, ca să ajungă la înțelegerea ei, particulară, că nu e pentru ea .
O altă poveste …. aceleași simptome

Această poveste mi-a amintit de un eveniment petrecut săptămâna asta, legat de fetița mea cea mai mică, care mi-a povestit că are un ”iubit” și că ea se simte foarte bine alături de el. Am avut ocazia să văd aceleași lucruri la petrecerea de sfârșit de an la grădinița ei, cum au stat împreună și s-au simțit destul de bine. În fața publicului, el a ridicat-o în brațe și toți părinții au rămas uimiți. Văzând acest lucru și legătura strânsă pe care o au, am hotărât să îl chem cu noi la un picnic. Acolo, însă, am văzut trăsăturile lui mult mai adânci și care nu mi-au plăcut. Cuvintele lui , felul cum vorbea, dominanta lui, mi-aufăcut o impresie negativă(sau fiecare părinte își apără copilul și nu mi-a plăcut faptul că fetița mea de 6 ani se prezenta într-un mod atât de neadecvat, cum nu mă așteptam). Bineînțeles că și soția mea a văzut aceleași lucruri, numai că ea s-a hotărât să ia decizii mai drastice, cum ar fi să nu-i spună fetiței nimic. Dar când venise băiatul la noi acasă, i-a spus că fetița nu este . Oare faptul că există o diferența cognitivă, mentală atât de mare, face necesară intervenția părinților? Care este modul cel mai adecvat de comportament al părinților față de copilul lor, în cazul legăturilor intime?
Teoria atașamentului

Problema acestora apare în mod frecvent în relaționarea părinți-copii. Aproape nu există caz în care părinții să nu fi intervenit, în bine sau în rău. Intervenția se efectuează datorită:

1. Părinților și problemelor lor ( intervenția cea mai vehementă se poate găsi la părinții care sunt ori despărțiți, ori singuri; o să explic mai târziu fenomenul)
   Copilului sau adultulului;
   3. Împrejurărilor;

1.Margaret Maler, un mare psiholog, a dezvoltat teoria ”atașamentul copil-părinte și simbioza între ei”. Ea împarte simbioza în două: simbioza fizică, biologică, aceea care în momentul când se naște copilul se taie cordonul ombilical și de atunci rămâne simbioza psihologică, cea  care se referă la grijă , la iubire față de acel copil, ca o parte din omul care l-a născut ( cercetările arată căsimbioza este mult mai puternică între mamă și copil față de tată și copil). Această simbioză este văzută în mod clar în primii doi ani după naștere, când, încet – încet i se deschidă drumul , i se oferă mai mult și mai multă încredere în el și independență din aproape toate punctele de vedere. Din păcate, sunt foarte mulți factori care determină libertatea și independența să nu ajungă în modul cel mai satisfăcător. O să numesc o parte din acești factori:

2. Probleme fizice , psihologice ale copilului dupa naștere. Aici mă refer la retardarea mintală, boli și foarte multe impedimente care duc copilul la imposibilitatea de a-și găsi independența absolută.
   – Nevoia subiectivă a mamei (sau tatălui) să nu lase copilul să se dezvolte, să ajungă la independență, de teamă că o să-l piardă.

Nevoile părinților de a interveni pe toate căile posibile, să îmbunătățească starea copilului și să îl aducă cât mai sus în scara societății. Asta înseamnă să îl protejeze, să îl alinte să ia hotărâri în locul lui, să discute cu profesorii ca să îi dea note mai bune, să plătească pentru lucrul acesta și bineînțeles, să facă tot efortul ca să își găsească copilul lor  o/un partener(ă) de viață cât mai adecvată pentru aspirațiile lor.

3. Trebuie avut în vedere modelul structural al familiei tradiționale, în care rolul părinților era foarte puternic, acela de a stabili cu cine se va căsători copilul lor în funcție de averea și necesitatea familiei de a evolua. De exemplu, copiii familiilor burgheze erau căsătoriți cu alți copii din aceeași pătură socială, pentru a menține averea și pentru a crea noi legături ce dezvoltă puterea familiei. Lucrul care s-a schimbat în societatea de astăzi – alegerea partenerei/partenerului, măcar în modul teoretic, este pur și simplu alegerea copilului și nu a părinților. Dar, revenim în partea psihologică și a familiei mono nucleare, construite de mama singură (după divorț sau decesul soțului ) și invers, grija și teama de a nu greși ca părinte (ori mama/ori tatăl) îi face să intervină des în viața copilului. Din când în când se poate observa în impunerea și deciziile luate din partea cuplului tânăr, influența părinților ( există și cazuri contrare în care perechea tânără s-a hotărât să mențină relația intimă numai pentru a demonstra lupta lor împotriva părinților, lucru care face ca relația intimăsă nu se bazeze pe o direcție potrivită și naturală. Din momentul în care își dau seama că nu mai există același impediment al părinților, ei realizează că nu se potrivesc unul cu altul.)

Trebuie să te căsătorești cu soacra ca să o ai pe soția ta ?

Dezamăgirea personală a părinților, frustrările lor din prezent dar și cele din trecut le aduc în poziția să ia o decizie cum ar fi : „eu am o experiență, am căzut și nu aș vrea ca copilul meu să cadă la fel ca mine”, lucru care este văzut foarte puternic în adolescență, unde crește nevoia de libertate a copilului. Cu cât el manifestă revolta și nevoia aceasta, atât de mult se simt părinții ofensați și intră într-o luptă nepotrivită cu copilul lor.Aceeași discrepanță care se creează după ce fiecare vrea să își prezinte orgoliul lui, dur și pretențios, poate duce la o ruptură mare, cum ar fi tentative de sinucidere, probleme de consum de alcool și de droguri, fuga de acasă și luarea deciziilor extreme.
Acestă intervenție nepotrivită poate influența copilul și adultul pe parcursul vieții lui, când acesta nu reușește să își creeze o relație intimă, își acuză mama și proiectează pe părinți toate neajunsurile lui. Același adult se dezvoltă dar ajunge la probleme psihologice mari, care influențează foarte mult cariera lui și toata viața personală.
Cine dintre noi nu a avut o experiență sau nu a auzit de o întâmplare de genul acesta? Băiatul sau fata au zis că vor să se căsătorească. Pana la momentul deciziei, poate părinții au încercat să-și ascundă sentimentele, au crezut că nu se va ajunge aici. Dar, din momentul în care lucrurile au trecut limitele și merg spre căsătorie, de multe ori intervenția este foarte dură. Sunt părinți și copii care au rupt legăturilepentru decizii diferite . Sunt alții care, cu toate că sunt căsătoriți, continuăsă rămână copli la mama și la tata și aici se vede influența și intervenția părintilor, lucru care este în totalitate inutil. Am auzit spunându-se că dacă vrei să te căsătorești cu fata, trebuie mai întâi să o iubești pe soacră, lucru care, într-adevăr, are o rădăcina adâncă, mai ales în satele din România și în mai multe familii.
În concluzie, e bine ca părinții să aibă aportul lor de experiență în viața privată a copilului, dar depinde cum, cât și în ce măsură.

Personal, sugerez ca fiecare părinte să își învețe copilul să ia decizii de unul singur și să înțeleagăfaptul că linia lor de aspirații e doar linia lor, pe când linia de aspirații a copilului, e a lui. Ei nu pot schimba prea mult destinul, cu toate că își doresc foarte mult.