Ziua Drapelului Naţional a fost proclamată prin Legea 96/1998 şi se sărbătoreşte în fiecare an, la data de 26 iunie. Simbol al luptei poporului român pentru libertate, Drapelul Naţional aminteşte fiecărui cetăţean român datoria sfântă de a servi cu credinţă patria, de a apăra cu orice preţ unitatea, suveranitatea şi independenţa României.
Originea steagului, este în mod cert una militară, apariţia sa datorându-se „nevoii de a oferi luptătorilor un semn de recunoaştere şi un punct unde să se poată concentra. Pentru o armată steagul este simbolul fiinţei sale, simbol către care se îndreaptă aspiraţiunile tuturor celor care luptă, adunaţi în jurul lui. El are un caracter aproape sacru. De aceea, jurământul de credinţă al armatei se depune pe steag. Şi cei ce-l poartă sunt datori să-şi dea sângele şi viaţa pentru apărarea lui”. Definiţia îi aparţine lui Anton Velcu, cel care semnează studiul consacrat steagurilor României, în valoroasa Enciclopedie a României, realizată la sfârşitul deceniului IV al secolului trecut, sub coordonarea sociologului Dimitrie Gusti.
«Tradiţia românească a steagurilor este veche, ea avându-şi originea în steagurile Romei şi ale Daciei. În perioada medievală, steagurile aveau zugrăvite chipuri de sfinţi, asemănându-se mult unor icoane, confundându-se practic cu steagurile bisericeşti (prapor). Între descrierile steagurilor Ţărilor Române se numără şi prezentarea pe care Spontoni, redactorul memoriilor lui Gheorghe Basta, o face steagului lui Mihai Viteazul: “mai întâiu însă porunci (Mihai) să-i aducă steagul cel mare, steagul Ţării. Acest steag, foarte vechiu şi privit de Români ca sfânt, era de damasc alb, având zugrăvit un corb, pe un câmp verde, purtând în cioc o cruce roşie şi îndoită”», ne-a spus Mihaela Cristina Verzea, șefa secției Istorie a Complexului Muzeal Neamț.
Steagul – simbolul suveranităţii statului
În perioada 1830-1859, evoluţia steagurilor Principatelor Române poate fi astfel sintetizată: odată cu regulamentele organice s-au stabilit şi culorile steagurilor ambelor Principate, pentru Moldova albastră şi roşie, iar pentru Muntenia albastră şi galbenă; începând cu anul 1834, în Ţara Românească, culorile se modifică, fiind înlocuite cu roşie, galbenă şi albastră, în timp ce Principatul Moldovei păstrează aceleaşi nuanţe până în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza; steagurilor din Moldova aveau zugrăvite în chip nemijlocit capul de bour şi chipul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, iar cele din Muntenia vulturul, excepţie făcând steagurile dorobanţilor de judeţe care, pe lângă acvilă, aveau şi emblema judeţului respectiv.
Tricolorul a fost adoptat ca simbol al naţiunii la 14/26 iunie 1848, când a avut loc abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la Bucureşti şi promulgarea decretului nr.1 de instituire a Drapelului Naţional. Revoluţionarii de la 1848, atât cei din Transilvania, cât şi cei din Ţara Românească, au arborat steagul tricolor, ca simbol al luptei lor, având inscripţionat lozinca: “Frăţia”; “Dreptate-Frăţie” dându-i denumirea ”Stindard al libertăţii”. O lună mai târziu, decretul guvernamental nr. 252 din 13 iulie 1848 preciza din nou cã “Stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis, roşu carmin”. Ele vor fi dispuse vertical şi vor fi aranjate in ordinea următoare: “Lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind”.
Roşu, galben şi albastru
În perioada domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a impus tricolorul compus din roşu, galben şi albastru. Steagul purta cele trei culori şi cravată albastră, iar deasupra inscripţia: ONORE PATRIA şi acvila romană purtând crucea în gură.
„În colecţiile Muzeului Militar Naţional “Regele Ferdinand I” se păstrează câteva exemplare de steaguri, model 1863. Ele sunt formate din trei fâşii: roşie, galbenă şi albstră; au pe ele acvila pe pieptul căreia este aplicat un scut cu stema Principatelor Unite – capul de bour într-o parte şi acvila în cealaltă; pe colţurile flotante ale steagului, litera A închisă cu câte o ghirlandă din ramuri de dafini. Modelul 1863 distibuit de Alexandru Ioan Cuza s-a menţinut şi sub principele Carol I, până în anul 1874, deşi între timp constituţia din 1866 ca şi legea pentru fixarea armelor României din 1867 şi legea pentru modificarea armelor ţării din 1872 au schimbat poziţia orizontală a culorilor. În conformitate cu aceste legi, culorile drapelului trebuiau dispuse vertical, în următoarea ordine: albastru alături de prăjina drapelului, galbenul la mijloc, iar roşul la margine, „flotând”. Aceleaşi legi prevedeau ca drapelul armatei să aibă la mijloc stema ţării, iar cel al autorităţilor civile nu purta stema”, a adăugat Mihaela Verzea.
La confecţionarea drapelelor diferitelor regimente s-au introdus unele inovaţii, care merită a fi menţionate: stema ţării a fost înconjurată de o ghirlandă de frunze de laur argintii; în cele patru colţuri al pânzei drapelului s-a cusut cifra regelui Carol I, de aur, încoronată şi înconjurată de o ghirlandă de frunze de laur argintii. Această formă a drapelului armatei s-a menţinut şi în perioada regilor Ferdinand I şi Carol al II-lea, cu deosebirea că, după Marea Unire, la mijlocul drapelului a fost adăugată stema României Mari, iar în colţurile pânzei cifrele celor doi regi.
Irina NASTASIU