– interviu cu prof. univ. dr. Mircea A. Diaconu, decanul Facultăţii de litere, Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava
Zilele trecute am avut prilejul să stau mai multe minute în preajma unui om pe care scriitorii îl caută permanent cu cărţile lor în braţe pentru ca el să scrie măcar câteva cuvinte despre ei. Are un cuvânt greu în literatura română contemporană. Este nemţean prin naştere, sucevean prin adopţie. S-a născut la Orţeşti, la 2 octombrie 1963, are la activ mai multe cărţi de critică literară, este colaborator la principalele reviste literare din ţară, membru în juriul care acordă Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” etc. Am folosit prilejul pentru a-i lua un interviu. Fiind vorba de o convorbire mai lungă, am selectat doar două din întrebările pe care i le-am pus. Celelalte, altădată.
* Poţi spune câteva nume de profesori, dar şi de scriitori care te-au ajutat să ajungi un critic important şi un universitar care dă „certificate” de doctor în filologie?
– Când eşti tânăr, ai impresia că exişti prin fatalitate, că destinul tău e scris în stele, că nimic din ce te înconjoară nu influenţează mersul tău în lume. Prin urmare, ziceam, că dacă voi intra sau nu la facultate, eu voi rămâne acelaşi, voi citi aceleaşi cărţi, voi privi la fel lumea. Orgoliu teribilist şi, mai mult, reacţie salvatoare pentru un posibil eşec. E bine să rămâi într-o bună relaţie cu tine însuţi. Acum ştiu că cei din jurul meu au avut o contribuţie decisivă la ceea ce sunt. Datorez enorm oamenilor pe care i-am întâlnit şi cărţilor pe care le-am citit. Dar nu se află sub semnul destinului tocmai întâlnirea cu ei?! La „Calistrat Hogaş”, în anii ’80 liceu de filologie-istorie, cu colegi care veniseră din Botoşani şi Suceava unde liceele cu acest profil se desfiinţaseră, existau doi profesori de limbă şi literatură română de mare prestigiu. Unul, Emil Leahu, autor de manuale, figură cumva distantă, care dicta comentarii şi analize de înaltă erudiţie. Celălalt, Mihai Mancaş, provocator, încercând să dezvolte creativitatea la elevi. Am avut şansa să fac româna cu profesorul Mancaş. Orice temă trebuia să fie precedată de un plan, o idee trebuia să structureze întregul text care urma să fie elaborat, concluziile erau decisive în abordare. Comunicarea trebuia să fie o demonstraţie. La prima teză din clasa a X-a, când mi-a spus că am un stil al meu, îţi dai seama ce aripi mi-a dat! Acum câţiva ani am revăzut acel text. Aş fi fost mult mai sever, poate chiar drastic. Nu ştiu cum arătau celelalte teze, dar eu nu spuneam mai nimic din ce e în manuale. Spuneam ce gândesc, într-o construcţie rotundă, dar într-un stil, totuşi, cam lăbărţat. Înţeleg abia acum ce profesor extraordinar a fost. La un moment dat, oarecum sub formă de reproş, mi-a zis ceva de genul: „– Bine, că o să scrii tu cărţi, atunci poţi să abordezi sau să faci…”. Am bănuit că e un reproş la mijloc – emiteam o ipoteză cam îndrăzneaţă despre Catedrala lui Rodin –, dar, deşi aveam o veneraţie pentru autorii de cărţi şi o părere destul de modestă despre mine, mi-a încolţit ideea că aş putea cândva să scriu cărţi. N-a fost un ţel, ci o consecinţă. Dar o consecinţă a felului meu de a fi. N-am scris din utilitarism. Şi dacă am în spate câteva cărţi, am acum sentimentul că la fel de bine ar fi putut ca ele să nu existe. A fost la mijloc fatalitatea, destinul, întâmplarea, dar – fireşte – şi cei câţiva profesori de la care am învăţat câte ceva. A fost apoi, la facultate, profesorul Mihail Iordache, un profesor, da, de mare subtilitate. Participai la cursurile lui ca la un spectacol; era un spectacol, al gândirii. În plus, eram o mica vedetă într-o grupă formată din zece studenţi, dintre care opt fete. Iar eu făcusem în liceu şi teoria literaturii, şi literatură universală…, citisem adică marea literatură critică de care colegii mei, la facultate, în anul I, abia auzeau. După examenul de treaptă, profesorul Mancaş ne dăduse o listă de cărţi. Nu ne-a întrebat apoi niciodată ce am citit. Dar aflasem deja de Hugo Friedrich, de Marcel Raymond, de alte nume mari şi fundamentale. Când, la facultate, profesorul Iordache mi-a dat să citesc Serge Doubrovsky şi Maria Corti, deja lucrurile căpătau o altă anvergură. Iar lecturile erau de plăcere, nu pentru vreun examen.
* Ce părere ai despre cele câteva istorii literare apărute până la această oră? Au făcut ele ordinea valorică necesară în literatura română?
– La drept vorbind, toate m-au dezamăgit. Dar există. Unele nu sunt istorii, altele sunt istorii, dar nu sunt istorii literare. Nu ne rămâne decât să avem dicţionare, enciclopedii, antologii sau altceva. Să nu fim însă prea drastici. N-ar rămâne decât să scriu eu, adică să fac eu, o istorie a literaturii. Dar şi dacă aş face o istorie a literaturii, aş fi oare mulţumit? După mine, o istorie ar trebui să îmbine privirea din avion cu coborârea prin hăţişuri. Să vadă global mişcările mari, fenomenele în devenire, să aibă privirea de ansamblu cu toate articulaţiile şi apoi să propună mişcările de infanterist, care bate cu piciorul orice denivelare, pământul umed, moale, lunecos, sau arid, sfărâmicios. Istoricul literar ar trebui să fie deopotrivă, deşi nu neapărat în acelaşi timp, un ofiţer de aviaţie şi un soldat terestru. În plus, ar trebui – ceea ce-şi propune, dar mai mult îşi propune, Nicolae Manolescu – să ştie cam tot ce s-a scris despre fenomene şi despre autori şi să ţină cont de această metamorfoză a receptării. Un autor este ceea ce devine în urma lecturilor succesive. Am spus-o eu însumi scriind despre Creangă sau şi mai devreme. Nu mai e posibilă lectura inocentă. Aşadar, înregistrarea şi selecţia faptelor ar trebui să fie dublate de povestea receptării lor. Întrebarea este cum să găseşti stilul şi metoda cea mai potrivită pentru a cuprinde toate acestea?! După cum ştii, există atâtea istorii ale literaturii câţi istorici literari. Iar faptele despre care scriu, în adevărul lor pur, absolut, dacă aşa ceva există, par să fie aceleaşi. Prin urmare – şi asta îndeobşte se uită – orice istorie a literaturii e un act de creaţie. Recunosc că ar fi, aşa cum văd eu istoria literaturii, o operă capitală, greu de realizat, aproape o utopie. Şi nu e vorba doar de timpul fizic, de munca propriu-zisă, ci de talent, intuiţie, har. Şi-apoi, după ce munceşti o viaţă, vine cineva, oricine, ca mine acum, şi spune că totul scârţâie. N-am stofă de misionar, nici de om devotat până în pînzele albe unei cauze, chiar să implice ea umanitatea însăşi. Nu sunt un luptător. Trebuie să fii făcut pentru faptă. Eu sunt mai degrabă făcut pentru contemplaţie. Şi poate pentru scepticism. Da, recunosc şi ştiu că scriitorii aşteaptă toţi un act de justiţie, o istorie a literaturii completă, formată numai din valori, cu analize substanţiale. Dar ce înseamnă complet şi valoros?! E un pariu la care nu cred c-o să mă înham. La drept vorbind, la un astfel de proiect trebuie să te înhami de tânăr, să ai bine păstrate kilogramele de fişe, să-ţi transformi viaţa într-un traiect pentru operă. Îi fericesc pe cei care sînt devoraţi de un astfel de proiect. Sau, în general, de proiecte, deşi ştiu că nu le este uşor. Ori poate că aceia cu adevărat făcuţi pentru asta simt în devorarea de către proiect marea lor fericire. Cred că aşa şi este. Nu poate să fie altfel.