La 19 noiembrie 1919 se stingea din viață scriitorul Alexandru Vlahuță, un mare admirator al frumuseților patriei, iubitor și apărător al poetului Mihai Eminescu și prieten apropiat al pictorului Nicolae Grigorescu. Îndrăgostit de meleagurile nemțene, Vlahuță venea adesea în timpul verii la căsuța lui de la Agapia. Construită lângă chiliile mănăstirii, înconjurată de flori multicolore, brodate de-o parte și de alta a aleii, casa a fost construită de maica Elisabeta Străjescu, sora lui Vlahuță, care s-a călugărit la Mănăstirea Agapia în 1889, după ce a rămas văduvă, aici mutându-se ulterior și mama sa.
În pridvorul acestei case – construit de Vlahuță în 1902 – au avut loc adevărate cenacluri literare, la care participau cei mai buni prieteni ai scriitorului, printre care: I.L. Caragiale, I. Slavici, Barbu. Șt. Delavrancea, B. Petriceicu Hașdeu și Paul Bujor.
În anul 1963, în această casă a fost organizată o expoziție memorială care cuprinde mobilier original și obiecte personale ale familiei Vlahuță, precum și fotografii, scrisori și cărți care relevă aspecte semnificative din viața și creația cunoscutului scriitor. Cele două camere mici, foste chili, au un mobilier simplu, alcătuit din paturi cu tăblii, lămpi de epocă, mese simple, pe pereți aflându-se un ceas cu pendulă, icoane vechi și desene realizate de Margareta, fiica scriitorului. De asemenea, pe un perete se află și o copie după N. Vlahuță reprezentând pe Nectarie Vlahuță (tatăl scriitorului), la vârsta de 100 de ani, precum și un portret în ulei al lui Alexandru Vlahuță, realizat de pictorul Ipolit Strâmbescu.
„Nu e triumf pe lume, nici mulțumire mai deplină, ca o conștiință curată…“
Tot în interiorul muzeului poate fi admirată și faimoasa scrisoare pe care Alexandru Vlahuță a adresat-o fiicei sale, Margareta, cu ocazia împlinirii vârstei de 17 ani, scrisoare care poate fi considerată un adevărat testament literar.
Iată câteva din îndemnurile pe care Vlahuță le transmitea fiicei sale acum mai bine de un veac, la fel de actuale astăzi și întotdeauna: „Dacă nu ne-am iubi pe noi așa fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră și dacă ne-am dojeni de câte ori am mințit, sau ne-am surprins asupra unei răutăți, ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârșit, ne-am examina mai des și mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate și de necinste murdară, din care se îngrașă dobitocul ce se lăfăiește în nobila noastră făptură. Se știe că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învățătură și din durerile altora. (…) Așa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simți egoistă, de câte ori te mușcă de inimă șarpele răutății, al invidiei și al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii și suflet larg, cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deșertăciunea te îndeamnă să strigi: «Uitați-vă la mine!», dar mai ales aș vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: «Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roșești». Nu e triumf pe lume, nici mulțumire mai deplină, ca o conștiință curată.
Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înțelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citești și atunci cu sufletul senin de azi!
Te îmbrățișează cu drag,
Al. Vlahuță
Când ai împlinit șaptesprezece ani“.
Își căuta pacea inimii și a căminului
Alexandru Vlahuță s-a născut la 5 septembrie 1858, în satul Pleșești, județul Vaslui, fiind ultimul dintre cei nouă copii ai lui Neculai Vlahuță și al Ecaterinei Petrescu.
A urmat școala primară și liceul la Bârlad, susținând examenul de bacalaureat la București, în 1879. Timp de un an, a urmat cursurile Facultății de Drept din București, pe care le-a părăsit din cauza situației materiale precare, devenind institutor și apoi profesor la Târgoviște.
Între anii 1884-1893 este profesor la mai multe instituții de învățământ din București. În 1888 este numit revizor școlar pentru județele Prahova și Buzău. Editează revistele „Vieața“ (1893–1896) și „Sămănătorul“ (1901), pentru cea din urmă colaborând cu George Coșbuc. Din 1901 a funcționat ca referendar la Casa Școalelor, iar în 1905 se căsătorește pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, județul Râmnicu Sărat. Vorbind despre acest eveniment, Gala Galaction remarca: „Vlahuță își căutase pacea inimii și a căminului (…) o căutase în două rânduri. Nimerise rău sau mediocru și întâia oară și a doua oară. A încercat și a treia oară. De data asta, norocul l-a servit cu paharul plin. A găsit o tovarășă deosebit de inteligentă și capabilă de toate devotamentele, de cari este atât de setoasă o inimă de artist“.
În timpul Primului Război Mondial, Vlahuță a locuit la Iași, apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri scriitori, unul dintre aceștia fiind Vasile Voiculescu. Se îmbolnăvește din cauza condițiilor vitrege ale acelor vremuri, iar casa de la Dragosloveni îi este distrusă, în timpul războiului. Ultimele două luni din viață, Vlahuță și le petrece la Câmpina, fiind grav bolnav și căutând un climat favorabil ameliorării stării sale de sănătate. La 19 noiembrie 1919, scriitorul se stinge din viață la București, în casa din strada Visarion.
Irina NASTASIU