Unul din domnitorii noştri care, deşi a avut o carieră foarte scurtă (nici 7 ani), Alexandru Ioan Cuza, a avut o soartă ingrată spre apusul vieţii. Se stingea din viaţă acum 140 de ani (la 3 mai 1873 – stil vechi, 15 mai – stil nou), în Heidelberg (Germania), la numai 53 de ani. Cuza a fost domnitor al Principatelor Unite Moldova şi Muntenia (24 ianuarie 1859-11 decembrie 1861) şi Domnitor al României (11 decembrie 1861-11 februarie 1866). Genovez din naştere, era descendent al unei vechi familii de înalţi dregători ai ţării Moldovei. Tatăl, postelnic. Mama – Sultana, născută Cozadini . A studiat la pensionul Cuénim din Iaşi, apoi cursurile unor şcoli secundare şi superioare din Paris, Pavia şi Bologna. Revenit în ţară, a intrat în rândurile armatei Moldovei cu gradul de cadet. După trei ani a demisionat din armată, pentru ca începând din 1840, vreme de doi ani, să-şi continue studiile universitare la Paris. S-a căsătorit în aprilie 1844 cu Elena Rosetti, a cărei mamă provenea din neamul Sturdzeştilor, înrudindu-se astfel cu două însemnate familii boiereşti de dincolo de Milcov. Revenit de la studii, a funcţionat o vreme în administraţie, ajungând până la demnitatea de director în Ministerul din Lăuntru (De Interne). S-a numărat printre protagoniştii mişcării paşoptiste din Moldova; moderata acţiune politică fiind reprimată de Domnitorul Mihail Sturdza, Cuza şi ceilalţi revoluţionari au trebuit să ia calea exilului. După părăsirea Principatelor Române de către armatele de intervenţie ruso-otomane, Alexandru Cuza a revenit la Iaşi încă în anul 1849, la invitaţia domnitorului Grigore Al. Ghica. La început a fost numit preşedinte al Tribunalului districtual de Covurlui. Apoi a reintrat în armată cu gradul de locotenent. Aflat în buni termeni cu caimacamul (locţiitorul de domnitor) Nicolae Vogoride, Al. Cuza a primit să fie numit pârcălab (prefect) de Galaţi în anul 1857. Numai că atunci când Caimacamul Vogoride a decis să falsifice rezultatele alegerilor pentru Divanul ad-hoc al Moldovei, pârcălabul de Galaţi – unionist convins şi om de caracter – şi-a prezentat o răsunătoare demisie, atitudine explicită ce a avut darul să dea încă un impuls mişcării unioniste. În urma unor noi alegeri netrucate, Al. Cuza a devenit deputat din partea electoratului orăşenesc. Vogoride, nerenunţând la ideea de a-l atrage pe Cuza în planurile sale antiunioniste, l-a înălţat în mod excepţional la gradul de colonel (în septembrie 1858) şi l-a numit în Guvern, în calitate de comandant al Oştirii. Evenimentele aveau să se deruleze pe cât de surprinzător, pe atât de fericit, şi în zilele istorice de 5 şi 24 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales consecutiv şi în unanimitate Domnitor al celor două Principate Române – Moldova şi Muntenia. Încurajat de rezultatul Plebiscitului din 10 şi 14 mai 1864, Cuza Vodă a dat ţării prima Constituţie autohtonă. Pe când acest dăruit simbol al Unirii românilor – conştient că misiunea lui era aproape încheiată – se pregătea să treacă domnia în mâinile unui principe străin dintr-o casă domnitoare europeană, cei care fuseseră loviţi de efectele lui 2 mai 1864, acea nenaturală „monstruoasă coaliţie” a uneltit în ceas nenorocit de noapte să împiedice pe Cuza Vodă să facă tot el gestul elegant al renunţării la Tron în favoarea împlinirii doleanţei Divanurilor ad-hoc de la 1857. Spirit superior, care îşi iubea ţara mai presus de orice împotrivire faţă de grăbiţii conspiratori, Cuza Vodă a lăsat istoria să judece acele acte nelegiuite şi cu mândrie şi demnitate s-a autoexilat, înăbuşind în faşă toate iniţiativele venite de aiurea de a-şi revendica Tronul. A murit departe de patrie, în Heidelbergul german, dar a fost înmormântat regeşte la proprietatea sa Ruginoasa – Iaşi. Trecând în legendă, a devenit icoană sfântă la care s-au închinat decenii de-a rândul şi continuă să se închine românii. Cuza Vodă a fost – cum inspirat a rostit Kogălniceanu – la vremuri noi, un om nou.