* Descoperitorul “Mioriţei” a fost avocat la Piatra Neamţ
Acum 154 de ani trecea în eternitate, bolnav de ftizie, la Iaşi, Alecu Russo, marele scriitor şi patriot care ne-a lăsat celebra “Cântarea României”. Moldovean la origine (născut la Străşeni, Lăpuşna, la 17 martie 1819), Russo provenea dintr-o familie înstărită, tatăl său cumpărând de la răzeşii dorneni moşii în ţinuturile Neamţ şi Suceava. Rămâne orfan de mamă la doar 10 ani, aceasta fiind doborâtă de holeră. Face studii în Elveţia, apoi la Viena, iar din 1839 i se încredinţează administrarea moşiei Negrişoara din Neamţ. În acel an face o călătorie în ţinutul Neamţului, împreună cu Alecsandri şi rămâne impresionat de frumuseţea Văii Bistriţei. În 1941 era avocat la Judecătoria din Piatra Neamţ, dar este dat afară după trei ani din cauza absenţelor, el ocupându-se cu treburile moşiei. Din cauza unor aluzii îndrăzneţe din piesa sa “Jignicerul Vadră” (iată, cenzura funcţiona şi pe atunci!) este surghiunit la Soveja (Focşani), unde are şansa să descopere “cea mai frumoasă epopee păstorească din lume”, “Mioriţa”. Pleacă la Iaşi, participă la revoluţia din 1848, este arestat de autorităţile maghiare, închis la Cluj şi eliberat la intervenţia unor prieteni. După o pelegrinare la Paris şi Viena, în 1856 îl găsim director în Departamentul Lucrărilor Publice şi membru al Sfatului administrativ al municipiului Iaşi, avocat şi procurist al Băncii Moldovei. Moare, la Iaşi, de ftizie, la doar câteva zile de la marele eveniment de la 24 ianuarie 1859. Majoritatea lucrărilor sale cuprind descrieri şi legende din Moldova (Piatra Teiului, Stânca Corbului ş.a.). “Cântarea Românei”, scrisă în limba franceză, nesemnată (din care cauză a stârnit litigii de paternitate), a fost publicată, în 1955, în revista “România literară” a lui Vasile Alecsandri într-o primă versiune românească. Pentru frumuseţea legendei, redăm un fragment din “Sânca Corbului”.
“Cică pe timpul strămoşilor, un străin, pribegind de la dealul Corbului dinspre Borsec, a venit să se aşeze la Bicaz. El îşi dură o căsuţă mai deoparte, pentru că pe aicea, pe la noi, fiecare cotun e locuit de un singur neam, şi străinii nu sunt primiţi în sânul lui. Pribeagul avea o fată, căreia bistriţenii îi daseră numele de Corbiţa, întru aducerea-aminte a dealului unde ea se născuse. …Ce fată! ce bujor de copilă!… Cică era sprintenă ca o căprioară; cică guriţa ei era un fagur de miere; cică ochii ei străluceau ca focurile, ce le aprind ciobanii noaptea în întunericul codrilor. Mulţi flăcăi umblau să-i vâneze dragostea; mulţi cântau doine în childa ei, dar din toţi numai unul, un plăieş cu pletele lungi şi cu chipul de făt-frumos, avu norocul să cadă drag Corbiţei. Părinţii lor se primiră a se încuscri şi îi logodiră după obicei. Pe atuncea, spun bătrânii că se făceau adese năvăliri de tătari în ţară şi că în urma lor rămânea numai cenuşă şi sânge. Păgânii dracului!… cică mâncau carne de cal şi beau lapte de iapă. Într-o zi, o ceată de tătari, pătrunzând în munţi, ajunseră până în valea Bicazului, prădând, arzând, ucigând tot ce era în calea lor. Tatăl Corbiţei şi logodnicul ei căzură morţi lângă copila pe care ei voiau să o apere, căci tătarii auziseră de frumuseţea ei şi aveau de gând să o ducă plocon hanului de la Bugeac. Corbiţa însă scăpă ca apa printre degetele lor şi o apucă la fugă spre munte, urmărită de tătari, ca o ciută hăituită de lupi. Biata fată alerga pe după copaci, pe după stânci şi din când în când se oprea puţin, ca să se mai răsufle, dar n-avea vreme să înghită măcar o duşcă de aer, căci tătarii îi călcau pe urme. Corbiţa, înspăimântată, nebună de groază şi de durere, se îndreptă spre stânca asta şi ajunse curând pe marginea ei. Aicea ea se opri o clipă şi cătă în urmă. Tătarii se apropiau cu fuga. Atunci ea căzu în genunchi şi se rugă lui Dumnezeu să-i vie-n ajutor… Zadarnică rugăminte!… Mâna unui tătar se întinse să o apuce, însă ea, ridicându-se drept în picioare, cu părul despletit de vânt, cu ochii aprinşi, cu faţa albă, ca un crin, zise: „Atunci s-ajungeţi voi, când îţi pune mâna pe Corbiţa!” – şi deodată ea se aruncă în prăpastie. Trupul ei se cufundă în apa Bicazului, zdrobindu-se de bolovani, iar tătarii rămaseră încremeniţi şi fură ucişi chiar pe muchea stâncii de o ceată de plăieşi, care alergaseră în ajutorul Corbiţei. De atuncea locul acesta se numeşte: Stânca Corbului! În zilele de sărbători, pe când fragii sunt copţi, fetele de prin cotunele învecinate se adună pe piscul stâncii şi cântă doina Corbiţei; iar în nopţile luminoase ale primăverii păstorii zăresc adese o umbră albă clătinându-se pe vârful stâncii şi apoi lunecând de-a lungul ei până-n apa Bicazului”.