Agripina şi Vasile Preotu sunt doi venerabili dascăli, ajunşi la senectute, care şi-au închinat întreaga viaţă şcolii. Îi putem chiar numi „istoria vie” a evoluţiei învăţământului din satul Şoimăreşti, comuna Drăgăneşti. În fapt, sunt demni continuatori a celui care a pus piatra de temelie la sistemul de învăţământ al satului Şoimăreşti, nimeni altul decât tată Agripinei Preotu. Vorbim de Vasile Drguşanu, de loc din Drăguşeni-Suceava, aşa cum arată şi numele său. La absolvirea Şcolilor Normale a fost reartizat ca dascăl la Crucea, lângă Borca, pe atunci satul aparţinea judeţului Neamţ, acum e la Suceava. Asta se întâmpla în timpul Primului Război Mondial. A fost nevoit să părăsescă şcoala de la Cucea, refugiindu-se în satul Soimăreşti. A stat o vreme aici, vorba vine, după care s-a reântors la fostul loc de muncă, la catedra din Crucea, care-i fusese dată în grijă, la repartiţie.
*Prima şcoală, primul cămin cultural şi prima librărie
Pe timpul cât a fost la Şoimăreşti, n-a stat o clipă locului, atât cât s-a putut, a organizat învăţământul din acel sat. Cât i-au permis vremurile tulburi de atunci. Dar, piatra de temelie a pus-o…”Opera ” trebuia definitivată. Şi cine altul s-a facă? Fireşte, cel mai nimerit era Vasile Drăguşanu. Atunci, ad-hoc, s-a închegat o delegaţie de săteni care s-a deplasat la Crucea, pentru a-şi aduce învăţătorul acasă. Chiar dacă a stat preţ de doar câteva luni la Şoimăreşti, sătenii îl „adoptase” deja , devenise fiul lor, dascălul copiilor lor. I-am promis „marea cu sarea” şi, până la urmă, l-au convins să se întroacă „acasă”, la Şoimăreşti. N-a mai plecat de aici. O viaţă a slujit cu credinţă şcoala. Ca învăţător, şi ca revizor şcolar. Şi nu numai. Îniţial, copiii deprindeau buchea cărţii în casa unui gospodar al satului, încă nu era construită şcoala din Şoimăreşti. În 1927 Vasile Dăguşanu începe construcţia şcolii pe care a terminat-o anul următor. Clădirea fiinţează şi acum, acolo e grădiniţa. Copiii de la clasele I-IV învaţă acum la şcoala din centru, cea de la Drăgneşti. Apoi a înălţat monumentul eroilor din faţa şcolii, a construit şi căminul cultural, printre primele asfel de edificii din zonă, coperativa de a chiziţii şi consum, adică magazinul sătesc. Apoi a înfiinţat şi prima librărie de la Făticeni, satul Şoimăreşti aparţinând atunci de raionul Fălticeni.
*Demni continuatori ai tradiţiei de familie…
Tot ceea ce a ctitorit cu atâta sârg se păstrează şi astăzi. Prin grija edililor, a sătenilor, dar mai cu seamă a urmaşilor săi de la catedră. Cei din familie. Adică fiica sa Agripina care sa căsătorit cu Vasile Preotu, pe atunci şi el învăţător ca şi tânăra lui soţie Coca, cum o ştiu săteni. Cu numele Agripina semnează numai în acte şi, mai recent, pe coperta cărţii pe care a scris-o împreună cu soţul ei, o monografie a satului Şoimăreşti. Un sat încărcat de istorie, evocat şi de Mihail Sadoveanu în cartea cu acelaşi nume „Neamul Şoimăreştilor”. Agripina Preotu n-a părăsit o clipă catedra, din anul 1944 şi până ce a ieşit la pensie. Permanent, coleg de şcoală i-a fost soţul. Deşi dumnealui a tot trebuit să facă drumuri la Iaşi, urmând, la fără frecvenţă, în paralel, cursule a două facultăţi: cea de Geografie şi cea de Biologie.Dar până să ajungă aici, a fost nevoit să fugă de acasă.
*A fugit de acasă, ca să se facă învăţător…
„Năzbâtia” de atunci ne-a povestit-o soţia sa. Părinţii de acum profesorului Vasile Preotu erau oameni simpli, agricultori destoinici. Asta voia să fie şi fiul lor Vasile. Cei trebuie lui şcoală, să stea să muncească pământul… Dar copilul voia altceva. Ca să-şi împlinească visul, tânărul Vasile Preotu a fugit de acasă. La momentul oportun! Taman când, la Şcolile Normale din Piatra Neamţ, se dădea examenul de admitere. L-a luat cu brio. Puşi în faţa faptului împlinit, părinţii n-au avut încotro , şi-au „purtat”copilul la şcoală, la oraş, cum se spunea atunci.
* La repartiţie: nu şi nu!
Facem o „ţăietură” în timp, ca să ajungem la vremea când Vasile Preotu absolvise cele două facultăţi. Venise vremea repartiţiei, a ocupării unui alt loc de de muncă, pe măsura oii pregătiri. Dar, Vasile Preotu zicea nu şi nu…”Am avut, întâi, repartiţie la Antibiotice Iaşi. Am stat trei luni acolo, dar n-am mai rezistat. Nu mi-a plăcut la oraş. După asta am fost invitat la Policlinica din Târgu Neamţ , ca biolog. N-am vrut. După aceea au tot insistat să mă pună director la Liceul din Borca, n-am vrut. Am fost apoi solicitat să fiu inspector şclolar, iar n-am vrut. Nu, pentru că mie îmi place mediul rural, cel de acasă, de la Şoimăreşti. Aici am deprins buchea cărţii, am devenit învăţător şi apoi profesor. Îmi place aerul curat de la ţară, nu aglomeraţia din oraş. Mie nu-mi place să stau la cozi, pentru ori ce ai nevoie.”
Am fost curioşi să vedem dacă acum regretă în vreun fel alegerile tinereţii, faptul că a preferat să fie profesor de ţată, director de şcoală rurală. Nu biolog ori inspector şcolar la oraş. Ne-a „retezat-o” scurt. „Nu-mi pare rău! Mi-am iubit localitatea natală. Am mai spus, nu-mi place aglomeraţa. Pe unde mi-au dat serviciu, îi ofereau şi locuinţă, la oraş. Cozile erau mari, să stai la ele pentru o bucată de pâine…”
*Nici la pensie nu se poate rupe de şcoală…
De ani buni, Vasile Preotu este pensionar. Dar de şcoală tot nu s-a rupt. Este consilier local, în Comisa de Învăţmânt. De aici se ocupă de elevii merituoşi. Cu acordul consilierilor locali, a conducerii primăriei, stimulează elevii buni la învăţătură. Anul trecut i-a trimis într-o excursie pe Litoral. Anul acesta va face la fel. Am încercat o glumă, cum că nu se poate rupe de şcoală, pensionar fiind. A „prizat” imediat. „Dacă nu am loc la şcoală, mă duc alături, la grădinţă. O să stau de vorbă cu copiii de acolo, că doar am dat în mintea lor…”
După ce a absovit cele două facuultăţi, Vasile Preotul a fost profesor la Şomăreşti, după care „m-au planatat”- zice dumnealui- director la Şcoala Drgneşti, post pe care la ocupat timp de 33 ani, până a ieşit la pensie. Când, spre marea supărarea a soţilor Preotu s-a”frînd” o tradiţie de familie, cea de a fi dascăli. Veţi vedea că pentru o vreme…
*Pentru o vreme, tradiţia „rupt”…
Soţii Preotu au o fată cărei au vrut să-i îndrepe paşii tot spre o carieră didactic. Au tot insistat cu asta, încât era cât pe ce s-o convingă. Asta până într-o zi când fata lor li s-a „confesat”: „Mă duc la şcoala pe care vreţi voi s-o fac. După absolvire, vin în învăţămât, bat bine câţiva elevi…mă dau afară din învăţămât. După asta sunt liber să-mi aleg cariera care m-o doresc, care îmi place”. Abia atunci au înţeles părinţii să-şi lase coipila în pace, să-şi aleagă singură drumul de urmat. Ba chiar s-au şi zbătut pentru asta, au apelat la cunoştiţe ca s-o ajute sţ-şi vadă visul cu ochii. Ca fata să poată învăţa la Liceul „Petru Rareş” din Piatra Neamţ. Trebuia puse „pile” pentru asta! Fiind din zona Trgu Neamâ, musai trebia să facă acolo liceul, unde era”arondată” localitatea, că aşa era pe atunci…
* Soarta i-a „răzbunat”…
Dar, soarta a „răbunat” pe familia dascăllor Agripina şi Vasile Preotu. Iată şi cum. De data asta ne povesteşte bunicul Vasile Preotu: „Am un nepot extraordinar. A terminataFacultatea de Farmacie numai cu note de 10. L-au reţinut la facultate, acum ca asistent. Sigur o să ajungă şi profesor universitar!”
Aşa că tradiţia de familie s-a „reânnodat”. Nepotul e acum asistenz universitar, apoi profesor. Tradiţia didactică va continua, pe un plan superior de astă dată…În învăţământul universitar.
Tina CONDREA