Fotografii de Adolph CHEVALLIER. Tradiții de Anul Nou, Plugușorul, Moldova, 1930
Informații privind tradițiile de Anul Nou din zona Neamțului se regăsesc în presa de la
începutul secolului trecut. Astfel, nemțenii au păstrat cu sfințenie și au transmis mai departe datini și obiceiuri reprezentând cartea de vizită a neamului nostru.
„Profesorul Al. Epure de la Liceul «Roman-Vodă» din Roman, consemna, la 17 decembrie 1934, într-un ziar local, în articolul intitulat «Datini de Anul Nou», obiceiurile prilejuite cu ocazia acestui eveniment în cuprinsul județului nostru. «Poporul român, cu toate vitejiile prin care a trecut în decursul vremurilor, nu se putea lipsi de petrecerile și distracțiile legate de Anul Nou. Seara de Anul Nou era cea mai bogată în datini și credințe, cea mai misterioasă și totodată una dintre cele mai plăcute pentru întreaga suflare româneasc㻓, arată prof. Gheorghe Radu, de la Muzeul de Istorie și Arheologie Piatra Neamț, în volumul „Pagini alese din istoria județul Neamț“.
Între obiceiurile de Anul Nou, cel mai frumos și mai vechi rămâne „Plugușorul“, obicei cu rădăcini adânci în spiritualitatea românească, ilustrând una dintre ocupațiile de bază ale poporului nostru.
Potrivit tradiției, „Plugușorul“ se recita din casă în casă, în Ajunul Anului Nou, seara sau până în dimineața Anului Nou. „Plugușorul“ era însoțit de buhai – un vas de lemn de forma unei putini, cu fundul acoperit cu piele de capră sau de oaie, care sugera răgetul sau mugetul animalelor care trag brazda. De asemenea, alături de plug și buhai, urătorii purtau bice și clopote de vite sau tălăngi. În vechime, plugul era unul adevărat, împodobit cu crengi de brad și panglici, tras de doi sau patru boi.
„Presa care apărea atât la Piatra Neamț, cât și la Roman consemna, ca obiceiuri de Anul Nou, în afară de «Plugușor», țurca sau capra, ursul, semănatul, sorcova, jocul păpușilor ș.a. Și încă ceva. Toată presa amintită îndemna la iubirea datinilor strămoșești, întrucât ele formează legătura între generațiile care au dispărut și cele ce au venit după dânsele. Îndemnul este spre a asigura dăinuirea neamului nostru în lume, a glorificării celor ce au apărat independența și libertatea, gloria și faima poporului român“, adaugă prof. Gh. Radu.
Obiceiurile de Anul Nou din județul Neamț au fost imortalizate de Adolph Chevallier, unul din cei mai importanți fotografi ai primei jumătăți a secolului trecut, de numele căruia se leagă istoria și tradiția satului românesc de pe Valea Bistriței. Cu ocazia Anului Nou 1940, câteva din fotografiile sale cu obiceiuri de iarnă (Steaua, Capra, Plugușorul) au fost folosite pentru editarea unor felicitări, flăcăii satului fiind, după cum le arată portul, dintr-una din zonele mai izolate ale județului Neamț.
„Plugușorul“, în „Amintirile“ lui Creangă
„Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi vreo câțiva băieți din sat să ne ducem cu plugul, – căci eram și eu mărișor acum, din păcate. Și în ajunul Sfântului Vasile toată ziua am stat pe capul talei să-mi facă și mie un buhai, ori de nu, batâr un harapnic.
– Doamne, ce harapnic ț-oi da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce mânca la casa mea! Vrei să te bușească cei handralăi prin omăt? Acuș te descalț!
Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o de-acasă numai cu beșica cea de porc, nu cumva să-mi ieie tata ciubotele și să rămân de rușine înaintea tovarășilor. Și nu știu cum s-a întâmplat, că niciunul dintre tovarăși n-avea clopot. Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce s-o ieu? În sfârșit, facem noi ce facem și sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cârceie de tânjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea, și pe după toacă, și pornim pe la case.
Ș-o luăm noi de la popa Oșlobanu, tocmai din capul satului din sus, cu gând să umblăm tot satul… Când colo, popa tăia lemne la trunchi afară și cum a văzut că ne așezăm la fereastră și ne pregătim de urat, a început a ne trage câteva nașteri îndesate și a zice:
– De-abia s-au culcat găinile, și voi ați și început? Ia stați oleacă, blăstămaților, că vă dau eu!
Noi, atunci, am șterpelit-o la fugă. Iar el zvârr! cu o scurtătură în urma noastră, căci era un om hursuz și pâclișit popa Oșlobanu. Și din spaima ceea, am fugit noi mai jumătate de sat înapoi, fără să avem când îi zice popii: «Drele pe podele/ Și bureți pe păreți;/ Câte pene pe cucoși/ Atâția copii burduhoși», cum obișnuiesc a zice plugarii pe la casele ce nu-i primesc.
–Măi! al dracului venetic și ceapcân de popă, zicem noi, după ce ne adunăm cu toții la un loc, înghețați de frig și spărieți! Cât pe ce era să ne ologească boaita cea îndrăcită, vede-l-am dus pe năsălie la biserica Sfântului Dumitru de sub cetate, unde slujește; curat Ucigă-l-crucea l-a colăcit să vie și să-i facă budihacea casă la noi în sat. Ferească Dumnezeu să fie preoții noștri așa, că nu te-ai mai înfrupta cu nimica de la biserică, în vecii vecilor! Și până-l mai menim noi pe popă, până-l mai boscorodim, până una-alta, amurgește bine.
– Ei, amu, ce-i de făcut? Hai să intrăm ici în ograda asta – zise Zaharia lui Gâtlan – că ne trecem vremea stând în mijlocul drumului.
Și intrăm noi la Vasile Aniței și ne așezăm la fereastră, după obicei. Dar parcă naiba vrăjește: cela nu sună coasa, că i-i frig; celuia că-i îngheață mâinile pe cârecie; văru-meu Ion Mogorogea, cu vătrarul subsuoară, se punea de pricină că nu ură, și numa-ți crăpa inima-n tine de năcaz!
– Ură tu, măi Chiriece – zic eu lui Goian – și noi, măi Zaharie, să prufnim din gură ca buhaiul; iar iștialalți să strige: hăi, hăi!
Ș-odată și începem. Și ce să vezi? Unde nu se ie hapsina de nevasta lui Vasile Aniței cu cociorva aprinsă după noi, căci tocmai atunci trăgea focul să deie colacii în cuptior.
– Vai, aprinde-v-ar focul să vă aprindă, zise ea, burzuluită grozav; dar cum se cheamă asta? în obrazul cui v-a învățat!
Atunci noi, la fugă, băieți, mai dihai decât la popa Oșlobanu…
– Dar bun pocinog a mai fost ș-aista, zicem noi, oprindu-ne în răscrucile drumului din mijlocul satului, aproape de biserică. Încă una-două de-aiestea, și ne scot oamenii din sat afară, ca pe niște lăieși. Mai bine să mergem la culcare. Și după ce ne arvonim noi și pe la anul, cu jurământ să umblăm tot împreună, ne-am despărțit unul de altul, răbigiți de frig și hămisiți de foame; și hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare. Și iaca așa ne-a fost umblarea cu plugul în anul acela“. (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie“)
Irina NASTASIU