Să reluăm declarația dată presei joi, 25 februarie a.c., de către Ion Iliescu, fost președinte al României: „Eu îi înțeleg pe cei care au avut pierderi, dar asta a fost. A fost caracterul cel mai radical de transformare din tot arealul nostru. Nici ungurii, nici cehii, nici polonezii nu au avut asta, nici măcar bulgarii. Deci la noi a fost o mișcare radicală de înlăturare a vechiului regim, cu sacrificii umane. Revolta din decembrie a însemnat sacrificii umane. Acum să stăm să tot plângem morții, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societății românești…?“.
O să spun din capul locului că, în ceea ce mă privește, mă îndoiesc profund de faptul că cel care a asigurat, ani buni, stagnarea democratizării societății românești la începutul anilor 1990 poate să înțeleagă ce a fost și ce-a rămas în sufletele acelor părinți care și-ai pierdut copiii în tragicele evenimente din 1989. Format la școala revoluționară a comuniștilor moscoviți, am convingerea că justa percepție tovărășească a lui Ion Iliescu este aceea potrivit căreia nu poate exista revoluție fără victime. Deci, pentru ca el și grupul de cadre ce l-a avut drept fruntaș să se poată instala în fruntea țării, era „normal“ să moară niște oameni. Această înțelegere a istoriei a avut-o și atunci, aceeași o are, în mod evident, și astăzi. Asemenea torționarului Vișinescu, proaspăt comandat la închisoare pentru crimele săvârșite în timpul regimului comunist, Ion Iliescu nu poate să priceapă că există decizii care determină fapte și care, în timp, trebuie judecate nu atât de istorie, cât de justiție. Căci aceasta este problema fundamentală, încă și astăzi: deși statul român a clasat atât dosarul Revoluției, cât și pe cel al mineriadelor, dosare al căror personaj central este același Ion Iliescu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului atestă, prin sentințele pe care le dă împotriva statului român, că acesta nu a investigat suficient faptele. Aflat la zenitul vieții, Ion Iliescu se grăbește să intre în istorie, încercând să eludeze, cu talentu-i de dialectician marxist-leninist, problema justiției. Este, trebuie recunoscut, cea mai bună plasare a memoriei sale politice: să mă judece istoria! De acord, și istoria îl va judeca și, nu știu de ce, am intuiția că nu îl va percepe așa cum își dorește, în pofida multiplelor și repetatelor exerciții de cosmetizare a biografiei, regăsibile nu doar la nivelul declarațiilor de presă, ci și la acela al volumelor de memorii pe care le-a scris. Chiar acum, scriind, mă uit înspre unul dintre acestea, aflat într-un colț al bibliotecii mele. Se numește „Fragmente de viață și de istorie trăită“, iar titlul spune multe despre faptul că Ion Iliescu nu își înțelege propria viață în afara unui pretins „destin istoric“ pe care l-ar fi avut. În realitatea democratică, nu aceea a partidului unic în rândurile cărora a fost educat, drumul până la istorie trece însă, și în cazul, sau mai ales în cazul lui Ion Iliescu, prin furcile justiției. Este ceea ce încă se mai poate și trebuie să se întâmple.
Prof.univ.dr. Daniel ȘANDRU