Pe data de 22 decembrie 1956 murea, pe un pat de spital, Nicolae Labiș, unul din cei mai talentați poeți ai literaturii române. De-a lungul timpului, mai mulți oameni de cultură au încercat să elucideze misterul care învăluie moartea poetului. Deși îmbrățișase cu devotament ideologia comunistă, Labiș a căzut în dizgrația regimului, deoarece începuse să-și pună întrebări în legătură cu cei care conduceau țara la vremea respectivă.
Se pare că acesta a fost motivul pentru care, la doar 21 de ani, Labiș a fost practic zdrobit de roțile unui tramvai, în zona spitalului Colțea. În noaptea de 9 spre 10 decembrie, după ce petrecuse alături de prieteni la Casa Capșa și la restaurantul Victoria, aflat în stare de ebrietate, Labiș a plecat să ia un tramvai. Varianta oficială arată că poetul și-ar fi pierdut echilibrul și a căzut între vagoane, decedând pe 22 decembrie, în spital, cu coloana vertebrală secționată și paralizat.
Cu toate acestea, mai mulți istorici susțin că Labiș ar fi fost asasinat de către Securitate, însuși poetul spunându-le prietenilor săi, a doua zi după accident: „După ce am căzut pe liniile de tramvai, am văzut roata venind spre capul meu. Apoi a fost ceva ce mă împingea de la spate și din nou mă apropiam de roți. Acest lucru s-a întâmplat de trei ori“.
Răzbunarea păsării cu clonț de rubin
„Cineva îi tradusese două poezii într-o gazetă din Budapesta, ceea ce a alarmat niște oficiali de la București. Apoi erau rivalii din Școala de literatură. Unii au pozat chiar în prieteni când steaua lui fusese reabilitată în anii 60. Nicolae Labiș, speranța poeziei regimului comunist din anii ’50, a întors oare armele împotriva acestuia? A fost pedepsit pentru faptul că susținea ideile revoluției de la Budapesta? Că citea literatură interzisă, că scria în ultima vreme poezii protestatare? Unde se ascunde adevărul? Nu fusese Labiș devotat regimului, poetul artei proletare ? Nu fusese un avântat poet utecist?
Într-o zi rece de decembrie, doi bărbați se pare că l-au îmbrâncit sub roțile unui tramvai care întorcea între biserica și spitalul Colțea și Muzeul Șuțu. Când s-a stins, câteva zile mai târziu, pe 22 decembrie, la spitalul din str. Ion Mincu, Nicolae Labiș nu a avut lumânări la căpătâi, ci doi securiști, spune Mircea Dinescu: «Îl interogau și atunci. În 1972 mi-a povestit Zaharia Stancu… în biroul lui somptuos: − Să-ți spun ceva despre Labiș! Știi că a murit cu securiștii la căpătâi la spital? Doi stăteau la căpătâiul lui și el nu le-a spus ce voiau ei – cine i-a tradus cele două poezii care-i apăruseră atunci, în ’56, într-o revistă maghiară! Și știi cum a murit? Da, călcat de tramvai! L-au împins puțin, tovarășe Dinescu, l-au împins puțin!» “, arată, pe blogul său, scriitorul Stelian Tănase.
Pe patul de spital, cu doar câteva zile înainte de moarte, Labiș i-a dictat bunului său prieten, Aurel Covaci, un epitaf cu titlul „Pasărea cu clonț de rubin“:
„Pasărea cu clonț de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonț de rubin./ Iar mâine/ Puii păsării cu clonț de rubin/ Ciugulind prin țărnă/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiș/ Care va rămâne o amintire frumoasă… “
Mesajul a fost tipărit la scurt timp, cu toate că însuși titlul poeziei făcea aluzie la inițialele PCR (Partidul Comunist Român), iar clonțul de rubin la steaua roșie și la steagul aceluiași partid. „Așa au și fost înțelese ultimele versuri, încă de atunci, iar accidentul, de fapt crimă, ca o răzbunare a partidului. Iată mărturia poetului către scriitorul Mihai Stoian, consemnată în volumul «Moartea unui poet»: «Din stația de la Piața Bălcescu (pe-atunci tramvaiele treceau prin piață) a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, ci spre casa femeii (dansatoarea Maria Polevoi – n.n.), a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: «Țineam ochii mari deschiși și vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei» (transcrierea aproximativă). …Mai târziu, vatmanul însuși, Mihai Udroiu, i-a mărturisit poetului George Teodor Popescu că Nicolae Labiș a fost împins de pe refugiu, ceea ce nu declarase în procesul verbal! Imre Portik, în volumul amintit mai sus, consemnează spusele lui Labiș, din spital: «Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu brațele ridicate, pe grătarul dintre vagoane.» Iar Stela Covaci, soția lui Aurel Covaci, spune: «Labiș nu mai voia să scrie lozinci, nu mai dorea minciuna. Era destul de incomod pentru Securitate, avea charisma, har, geniu»“. (Adrian Bucurescu, în „România liberă“, ediția din 3 aprilie 2008)
Irina NASTASIU