Între actele sale de caritate, se numără şi donaţia făcută către primul spital al oraşului
Astăzi se împlinesc 190 de ani de la nașterea Elenei Cuza, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza. După moartea soțului ei, „sfânta” – așa cum o numeau localnicii – va fi soră la Spitalul de Copii „Caritatea” din Iaşi, iar din 1903 se stabileşte la Piatra-Neamţ. A locuit în casa situată pe strada „Ştefan cel Mare”, la numărul 35, casă cumpărată, pe când se afla în Elveţia, de la familia ing. Bacalu.
Elena Cuza şi-a ales ca loc de retragere oraşul Piatra-Neamț și pentru a fi mai aproape de fratele ei, T. Rosetti. În anul 1907, cei doi merg la Ruginoasa și spală osemintele domnitorului. La 24 ianuarie 1909, când se împlineau 50 de ani de la Unire, Elena Cuza a fost vizitată de Nicolae Iorga, iar manifestările dedicate evenimentului s-au desfăşurat în faţa casei sale.
Cu ocazia sărbătoririi centenarului Unirii Principatelor, pe această casă a fost montată o plăcuţă, purtând următorul text: „24 Ianuarie 1859 – 24 Ianuarie 1959. Aici și-a trăit ultimii ani de viață Elena Cuza (născută Mavros), soția primului domnitor al Țării Române Unite, care l-a înțeles și sprijinit în realizarea năzuințelor poporului.”
Între actele de caritate ale principesei se numără şi donaţia către primul spital al oraşului Piatra-Neamţ, care funcţiona în imobilul unde astăzi se află Centrul de Îngrijiri Comunitare, De altfel, în curtea donaţiei sale, se află un bust al Elenei Cuza, realizat de sculptorul Silviu Bejen.
Elena Cuza, despre alegerea şi detronarea domnitorului
Cu doar câteva luni înainte de a muri, Elena Cuza a acordat unui ziarist un interviu asupra evenimentelor alegerii şi detronării lui Cuza. Iată câteva amintiri interesante, povestite de Constantin Bacalbaşa, în „Bucureştii de altă dată, 1901-1910”, vol. III, Editura Ziarului Universul, Bucureşti, 1936, pag. 222-225:
„În seara de 3 – 4 ianuarie, pe când şedeam la masă în Iaşi, au venit la noi câţiva amici, printre care şi fratele său de arme, colonelul Pisoschi, ca să-l roage să vie negreşit după masă la «Elefant», o sală de adunare unde şedea Costache Rolla, căci aşa s-au hotărât naţionaliştii ca să se lege cu toţii în acea seară asupra persoanei de susţinut la domnie. Cuza, cu toate rugăminţile amicilor săi, n-a voit să se ducă, deşi eu am insistat pe lângă dânsul, şi le-a spus: «Faceţi voi ce credeţi, căci pe oricine aţi alege dintre ai noştri eu aprob şi semnez cu amândouă mâinile, numai Mihalache sau Grigore Sturza să nu fie». Şi a plecat la teatru.
Peste noapte, la orele 12, mă pomenesc cu fratele meu, Costache Rosetti, venind într-un suflet să-mi spună cele petrecute la «Elefant», căci îl rugasem de cu vreme şi-l aşteptam neputând să dorm. «Ghici cine s-a ales?» îmi zise el. «Nu pot… spune-mi tu în grabă.»…« Ia, cine să se aleagă? Pe Cuza l-au ales. Şi s-au jurat cu toţii de au semnat actul şi s-au dus să-l ia de la teatru ca să-i vestească alegerea.» După câtva timp a venit şi Cuza. Era alb ca hârtia la faţă şi cum a intrat în casă s-a trântit pe un fotoliu şi a zis, oftând: «Fi-va oare bine de noi? Fi-vom oare la înălţimea nevoilor şi ale neamului?» Peste 19 zile s-a făcut şi alegerea din Bucuresti şi astfel s-a înfăptuit unirea”.
Detronarea lui Cuza
Asupra nopţii tragice de 11 februarie, Elena Cuza povestea:
„Era în seara de 10 februarie, pe la orele 7, când treceam la masă împreună cu Cuza. Vedem un băiat de prăvălie care, nu ştim prin ce minune, pătrunsese în palat, că se apropie de noi şi spune că la noapte mii de oameni au să năvălească cu armele în palat. Cuza reţinu băiatul şi trimise între altii şi după colonelul Haralambie, la care bărbatul meu ţinea foarte mult şi care avea comanda trupelor din garnizoana Capitalei. Stăteam în sala de mâncare când a venit Haralambie. «Auzi, măi Haralambie, ce se vorbeşte, îi spuse Vodă, cu un aer de plictiseală. Se pregăteşte pentru la noapte revoluţie mare şi tu nu ştii nimic». «Nu ştiu, Măria Ta», răspunse flegmatic Haralambie (…) Cuza rugă atunci pe Haralambie ca, pentru orice eventuailitate, să se îndoiască garda în acea noapte la Palat. Trecui la copii, căci eu locuiam în partea Palatului dinspre biserica Creţulescu. Dar nu ştiu de ce eram foarte neliniştită. Asigurările lui Haralambie nu mă convinseseră de fel (…)
Într-un târziu, noaptea, pe când mă trudeam să adorm, aud un zgomot asemănător descărcării unui foc de pistol. Sar din pat speriată şi spun guvernantei franceze, care dormea în camera de alături: «Scoală-te repede, Florentina, şi vezi ce e. Mi se pare c-am auzit o detunătură de armă.»
De-odată Florentina intră înfricoşată şi spune: « Alteţă, este imposibil de trecut prin coridoarele palatului; toate sunt pline de soldaţi şi ofiţeri. Mi s-a refuzat orice lămurire. Uşa Alteţei Voastre este păzită de trupe şi un ofiţer stă în dreptul ei.»
Atunci mă îmbrăcai repede, lăsai copiii în grija Florentinei şi deschizând cu curaj uşa, am voit să trec. Dar fui oprită. Trupele stăteau de o parte şi de alta a coridoarelor şi soldaţii îmi barară drumul (…)
„Figura lui avea paliditatea morţii”…
După câteva ore, o trăsură închisă mă aştepta la scara palatului. Mă urcai cu cei doi copii şi pe când voiam să cotesc spre Cotroceni colonelul Solomon (comandantul regimentului de cavalerie) opri trăsura şi zise: «Spune Măriei sale că armata nu se solidarizează conjuratiei şi că un cuvânt aşteaptă de la Domnitorul ei pentru a-l reîntrona».
Sosesc la Cotroceni şi intru cu copiii în odaia lui Cuza. El se plimba nervos dintr-un colţ într-altul al odaiei şi era îmbrăcat civil. Cum îl văzui, izbucnii în lacrimi. Figura lui avea paliditatea morţii. Dar el îşi stăpâni emoţia şi revolta şi înaintă surâzător şi blând. Se apropie de copii şi-i mângâie.
«Fii liniştită, îmi zise el. Vom pleca din ţară şi vom trăi departe şi liniştiţi. S-a săvârşit ceea ce eu doream demult, însă s-ar fi putut petrece altfel lucrurile. Tu ştii că n-aşteptam decât răspunsul viitorului Domn străin pentru ca să mă retrag din domnie. Dar armata, scumpa mea armată, n-aş fi voit s-o văd călcându-şi jurământul de credinţă.»
Irina NASTASIU