La doar 20 de ani, artistul a pictat, într-un stil inegalabil, biserica Mănăstirii Agapia
Astăzi se împlinesc 181 ani de la moartea lui Nicolae Grigorescu (născut la 15 mai 1838, Pitaru, judeţul Dâmboviţa, decedat la 21 iulie 1907, Câmpina), unul dintre cei mai mari pictori români, fondator al picturii române moderne, alături de Ştefan Luchian şi Ion Andreescu. Nicolae Grigorescu s-a născut în satul Pitaru din județul Dâmbovița, fiind al șaselea copil al lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu. În 1845, când îi moare tatăl, se mută, împreună cu familia, la București, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuși. După o perioadă de ucenicie, desfăşurată între anii 1848-1850, în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, Grigorescu lucrează icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldăruşani. Cel mai frumos înger În 1856 realizează compoziția istorică „Mihai scăpând stindardul”, pe care o prezintă domnitorului Barbu Știrbei, împreună cu o petiție prin care solicită ajutor financiar pentru studii. Între anii 1856-1857 Grigorescu pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira (județul Prahova), o amintire din acea perioadă fiind consemnată de A. Vlahuţă în lucrarea „Pictorul N. I. Grigorescu. Viața și opera lui”: «Odată, plecase zugravul la târg şi se vede că se-ncurcase la vreun chef, ca lipsit două zile. Ajunsese cu lucrul la turla cea mare din mijlocul bisericii, unde mai rămăsese de făcut un serafim în creştetul bolţii. Îmi isprăvesc eu ce-aveam de isprăvit şi mă urc pe schele, mă cocoţez pe un scaun, ca s-ajung şi cât oi fi lucrat eu acolo nu ştiu, da’ când dau să mă depărtez puţin ca să văd ce făcusem, o dată aud, de la spatele meu, glasul jupânului: „Bravo, mă băiete, să trăieşti! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu. Leită Măriuca popii, da’ parcă-i şi mai frumoasă aici.” Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin…» Pictor la Mănăstirea Agapia Între anii 1858 – 1861, Nicolae Grigorescu pictează biserica Mănăstirii Agapia, lucrarea de executare fiindu-i încredinţată de către Maica Stareţă a Mănăstirii Agapia, Tavefta Ursache. Aceasta din urmă se convinsese de talentul pictorului, văzând o icoană mare a Maicii Domnului, pictată de tânărul artist. La doar 20 de ani, Nicolae Grigorescu făureşte, la Agapia, o operă nemuritoare de mare valoare, îmbinând tradiţia bizantină cu stilul neoclasic şi cu arta populară românească. În realizarea figurilor de sfinţi, Grigorescu a luat drept modele preoţi slujitori ai mănăstirii, călugăriţe, ţărani, copii sau diverse persoane aflate în trecere prin mănăstirea Agapia. Tocmai de aceea, icoanele din catapeteasmă, tablourile şi compoziţiile murale sunt realizate întro manieră realistă, apreciată de critici drept „un stil românesc al picturii religioase”. Vivacitatea chipurilor şi a coloritului, mişcările pline de graţie, de omenesc şi de dinamism reprezintă doar câteva din caracteristicile picturii lui Grigorescu. În interiorul bisericii pot fi admirate compoziţii originale, cum ar fi: „Drumul Crucii”, „Rugă în grădina Ghetsimani”, „Punerea Mântuitorului în mormânt”, „Cina cea de Taină”, „Tobie părăsit de înger”, „Intrarea Mântuitorului în Ierusalim”, „Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul Iisus”, „Crucea cu Mântuitorul răstignit” etc. Lucrarea cu cea mai mare valoare artistică din întregul ansamblu de picturi de la mănăstirea Agapia o reprezintă „Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe”. Având drept model o ţărancă din satul Filioara, pictorul reuşeşte să redea chipul românesc al Maicii Domnului, cu trăsăturile şi atitudinea de mamă ţărancă din Moldova. „Se vede treaba că zugrăvitura era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau şi mie icoanele când eram mic. Pentru mine, sfinţii erau vii: stam cu sfială înaintea lor şi eram încredinţat că şi ei se uită la mine, mă aşteptam să-i aud vorbind, să-i văd mişcându-se, ridicând mâna să mă binecuvânteze”, spune Grigorescu
Irina NASTASIU