Autorul nemuritoarei „Balade” s-a născut la 14 octombrie 1853, la Şipotele Sucevei, în Bucovina, întro casă modestă de ţară, fiind fiul preotului Iraclie Golembiovski şi al Emiliei Clodniţchi. A început studiul muzicii încă de la vârsta de 6 ani, sub îndrumarea lui Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al lui Chopin, care şi-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei, fiind găzduit chiar de familia Golembiovski. În anul 1871, Ciprian a participat la serbarea de la Putna, care marca împlinirea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii, unde i-a întâlnit pe Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, Ioan Slavici și Nicolae Teclu. Din relatările vremii, după festivităţile oficiale, pe pajiştea din faţa mănăstirii s-a încins o horă în care au intrat toţi cei prezenţi, orchestra fiind condusă de Grigore Vindireu, căruia Ciprian i-ar fi luat locul. Sfârşind hora, Ciprian ar fi mers la tatăl său, spunându-i, plin de entuziasm: „Tată, am cântat Daciei întregi!” Între anii 1873 – 1877, a studiat teologia ortodoxă la Cernăuţi, înființând, în anul 1874, faimoasa societate studenţească „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei, societate aflată în vizorul autorităților austrice, ca urmare a acțiunilor naționaliste desfășurate de membrii săi. În vacanţele petrecute la Stupca, a cunoscut-o pe Berta Gordon, fiica pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit, însă iubirea lor nu se va împlini, deoarece familiile celor doi erau de confesiuni diferite. În seara zilei de 15 noiembrie 1877, conducătorii societăţii „Arboroasa” (Constantin Morariu, Eugen Siretean, Zaharie Voronca şi Orest Popescu) au fost arestați și închiși în închisoarea din Cernăuţi, iar în 1878 a fost arestat și Ciprian Porumbescu, fiind închis timp de trei luni la Cernăuţi. „Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”… „Deodată, aud un zgomot – mă uit spre Ciprian, văd că i-a căzut arcuşul din mână şi dându-se înapoi palid ca un cadavru, îmi zice: «Vine jandarmul cu vornicul din sat – vine, dragă Mărioară, să mă aresteze!» (…) Ciprian, palid, dară cu o voinţă fermă, s-a îmbrăcat; eu-l ajutam, căci îi tremurau mâinile, şi, după o sărutare şi îmbrăţişare cu sărmanul tată bătrân şi cu mine, care nu-mi puteam astâmpăra plânsul, a plecat cu o căruţă ţărănească.” (din „Scrisoarea Marioarei PorumbescuRaţiu, adresată părintelui C. Morariu”). După trei luni de temniță, Ciprian este eliberat și achitat, însă se îmbolnăvește de tuberculoză, boală de la care i se va trage și sfârșitul. Între anii 1879 – 1881, primeşte o bursă de studiu la „Konservatorium fur Musik und darstellende Kunst” din Viena, unde studiază cu Anton Bruckner şi Franz Krenn, luând lecţii particulare de la compozitorul bucovinean Eusebius Mandyczewski. În anul 1880, scoate o colecţie de douăzeci de piese corale şi cântece („Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români”), între care amintim: „Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, sau „Imnul unirii – Pe-al nostru steag”. În anul 1881, familia sa îşi schimbă numele în Porumbescu, după ce acesta a fost folosit, o perioadă, drept pseudonim. Între anii 1881 – 1883, Ciprian Porumbescu este profesor de muzică la Gimnaziul Românesc din Braşov şi dirijor al corului de la Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului. Pe 27 februarie 1882, are loc premiera operetei „Crai Nou”, pe textul poetului Vasile Alecsandri, în Sala Festivă a Gimnaziului Român din Brașov (astăzi Colegiul Național „Andrei Șaguna”), pe o scenă improvizată. Premiera s-a bucurat de un succes extraordinar, motiv pentru care a fost programată încă o reprezentație și a doua zi, pe 28 februarie 1882. Boala avansează, iar Ciprian merge să se trateze în Italia, unde îl întâlnește pe Verdi, căruia îi cântă „Doina”. Compozitorul italian este impresionat, spunând că „după muzică se cunoaşte că suntem fraţi”. La 6 iulie 1883, Ciprian Porumbescu se stinge din viaţă, în casa de la Stupca, sat numit azi Ciprian Porumbescu, sub ochii tatălui său şi ai surorii sale, Marioara. A lăsat în urmă în jur de 250 de piese corale şi instrumentale, străbătute de filonul folcloric și patriotic. Dorința sa testamentară a fost exprimată în ultima strofă din „Cântecul tricolorului”: „Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi, şi-o fi să mor/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”.
Irina NASTASIU