În timpul verii, scriitorul obișnuia să se retragă la căsuța sa de lângă Mănăstirea Agapia (astăzi muzeu), pentru a se odihni. Construită de maica Elisabeta Străjescu, sora lui Vlahuță, casa a adăpostit adevărate cenacluri literare, la care participau cei mai buni prieteni ai scriitorului, printre care: I.L. Caragiale, I. Slavici, Barbu. Șt. Delavrancea, B. Petriceicu Hașdeu și Paul Bujor.
În anul 1963, în această casă a fost organizată o expoziție memorială care cuprinde mobilier original și obiecte personale ale familiei Vlahuță, precum și fotografii, scrisori și cărți care relevă aspecte semnificative din viața și creația cunoscutului scriitor. Cele două camere mici, foste chili, au un mobilier simplu, alcătuit din paturi cu tăblii, lămpi de epocă, mese simple, pe pereți aflându-se un ceas cu pendulă, icoane vechi și desene realizate de Margareta, fiica scriitorului. De asemenea, pe un perete se află și o copie după N. Vlahuță reprezentând pe Nectarie Vlahuță (tatăl scriitorului), la vârsta de 100 de ani, precum și un portret în ulei al lui Alexandru Vlahuță, realizat de pictorul Ipolit Strâmbescu.
„Un suflet bun, îngeresc de bun…“
Academicianul Paul Bujor, unul dintre cei mai importanți biologi români, sublinia, evocând figura lui Vlahuță, pe care l-a avut prieten și coleg de școală la Bârlad:
„Pe lângă strălucirea talentului literar al celor doi scriitori – Caragiale și Delavrancea – Vlahuță mai avea și acea mare dragoste de oameni care dă operelor lui caracterul unui apostolat. Fire blândă și îngăduitoare, el făcea legătura de unire între prietenii care-l înconjurau. Când Caragiale și Delavrancea se ciocneau – și câteodată foarte violent – în discuții la ordinea zilei, cuvântul lui Vlahuță era hotărâtor ca să aducă lumina și buna înțelegere. Un suflet bun, îngeresc de bun, încât oricine se apropia de el se simțea prins ca în mrejele unui farmec nespus. El, care, cum spusei mai sus, avea darul minunat de a pătrunde în cutele cele mai ascunse ale sufletului omenesc, a cântat în versuri de maestru și în proză impecabilă și durerile și bucuriile, dar mai ales durerile sufletului omenesc. Acolo unde Eminescu n-a atins sufletul omenesc decât cu fluturarea ușoară de aripi a geniului său, Vlahuță a răscolit, cu avântul unei aripi de vultur, tot sufletul omenesc, dezvăluindu-i cutele cele mai ascunse. Dar ce făcea caracteristica puternică a întregii lui vieți de artist și de om era acea mândrie stăpânită și îngăduitoare, acea impunătoare demnitate care copleșea și pe cel mai îndrăzneț. Ca și plăpândul și nefericitul Radu din puternica lui nuvelă intitulată „Din durerile lumii“, el își închidea durerile și le strivea pe ascuns cu o putere neobișnuită, numai să nu i se știrbească ceva din demnitatea lui de om și de artist. El se simțea tot așa de rege în împărăția artei lui, ca și cel mai puternic rege în împărăția lui“ („Vlahuță, Delavrancea și Caragiale, într-un manuscris inedit“, de Gh. Median, în revista „Luceafărul“, martie 2013).
Irina NASTASIU