Între 1888-1894, studiază la Conservatorul din Viena, copilul de doar 12 ani entuziasmând presa şi publicul vienez cu recitalurile în care interpretează compoziții de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps sau Felix Mendelssohn-Bartholdy.
După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție). În ziua de 6 februarie 1898 își face debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor „Colonne” din Paris, cu Suita simfonică „Poema Română”.
Tot în 1898, începe să dea lecții de vioară la București și să susţină recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra Carmen Sylva), Enescu a fost adesea invitat la Castelul Peleş, unde a cântat pentru familia regală, luând mereu parte la seratele muzicale organizate de regină.
Cele mai cunoscute compoziţii enesciene, respectiv cele două Rapsodii Române, Suita Nr. 1 pentru orchestră, prima sa Simfonie şi cele Şapte cântece pe versuri de Clément Marot, datează din primii ani ai secolului XX. În această perioadă, activitatea sa muzicală alternează între București și Paris, artistul susţinând turnee în mai multe țări europene, având parteneri prestigioși ca Alfredo Casella sau Louis Fournier.
În perioada Primului război mondial, Enescu rămâne în București. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913) şi Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915).
În anul 1915, are loc prima ediție a concursului de compoziție „George Enescu”, în cadrul căruia compozitorul oferea câștigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și șansa interpretării acestor piese în concerte.
Perioada interbelică
După război, Enescu face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde dirijează orchestrele din Philadelphia (1923) și New York (1938). Activitatea sa pedagogică ia amploare, printre elevii săi numărându-se violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin.
În anii 1921-1931 lucrează la opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. Enescu dedicaă opera „Oedip” Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători mai târziu. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 și s-a bucurat de un succes imediat.
În timpul celui de-al doilea război mondial, rămas în București, Enescu are o activitate dirijorală bogată, încurajând și creațiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Nicolae Brânzeu sau Sabin Drăgoi. După război concertează împreună cu David Oistrach, Lev Oborin,Emil Gilels și Yehudi Menuhin, care îl vizitează la București și Sinaia.
În ultimii ani ai vieții, George Enescu a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, Poemul simfonic „Vox Maris” pentru soprană, tenor, cor și orchestră, precum şi Simfoniile Nr. 4 și 5, rămase neterminate.
După instaurarea dictaturii comuniste, Enescu se exilează definitiv la Paris, unde se stinge din viață în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, fiind înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.
Irina NASTASIU