Născută la data de 22 aprilie 1850 în Năsăud, Veronia Micle a fost fiica unui revoluţionar ardelean, Ilie Câmpeanu, mort în luptele conduse de Avram Iancu împotriva insurgenţilor maghiari din Transilvania.
În 1850, mama Veronicăi, Ana, împreună cu cei doi copii, se mută la Târgu Neamț. Fratele Radu moare nu mult după aceea. În 1852, Veonica vine la Iaşi împreună cu mama sa. După cursurile primare Veronica se înscrie la Școala Centrală de fete pe care o absolvă în 1863, primind calificativul „eminent”. La susţinerea examenului pentru încheierea gimnaziului, în juriu este prezent, alături de Titu Maiorescu, şi Ştefan Micle, viitorul rector al Universităţii ieşene. Acesta, îndrăgostit de ea, o cere în căsătorie, cu toate că diferenţa de vârstă dintre ei era de 30 de ani. Anul următor, la numai 14 ani, devine doamna Micle. Soţii Micle au avut împreună două fete: Valeria şi Virginia Livia.
În 1869, Veronica Micle se implică în înfiinţarea unei şcoli profesionale de fete şi în îndrumarea altor şcoli de fete din Iaşi, începând, de asemenea, să se afirme şi în viaţa literară. În 1872 îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, la Viena, unde venise pentru a urma un tratament medical. Acesta părăseşte Berlinul pentru Iaşi şi frecventează salonul literar patronat de ea, recitând poezii de amor scrise cu câteva ore mai înainte la Biblioteca Centrală, unde lucra ca bibliotecar, sau altele (“Floare albastră”, “Noaptea”, “Venere şi Madonă”) apărute la 15 aprilie 1870, în „Convorbiri Literare”. În acelaşi an, Veronica Micle debutează, cu două schiţe romantice, “Rendez-vous” şi “Plimbarea de mai în Iaşi”, sub pseudonimul „Corina”, în revista „Noul Curier Român”. Semnează, în revista „Columna lui Traian”, în 1874, iar din anul următor, în „Convorbiri literare”, versuri scrise sub influenţa liricii eminesciene. A mai colaborat şi cu revistele „Familia”, „Revista Nouă”, „Literatorul”, „Universul literar” şi „Revista literară”.
Din 1875, după îndepărtarea soţului său din fruntea Universităţii, familia locuieşte în incinta Şcolii de Arte şi Meserii, la conducerea căreia este numit Micle. În timpul Războiului din 1877 – 1878, Veronica este soră de caritate, făcând parte din Comitetul central pentru ajutorul ostaşilor români răniţi. Rămasă în 1879 văduvă şi fără venituri, Veronica Micle soseşte la Bucureşti unde se află o lună şi jumătate alături de Eminescu; în paralel cu demersurile pentru obţinerea unei pensii, cei doi îndrăgostiţi fac planuri pentru căsătoria lor – un vis care nu se va împlini niciodată. Pe 15 iunie 1889, Eminescu, grav bolnav, moare. Răpusă de tristeţe, Veronica Micle se retrage la Mănăstirea Văratec unde, după 49 de zile, îşi pune capăt zilelor, înghiţind un flacon cu arsenic. A fost înmormântată în curtea bisericii „Sf. Ioan” din Văratec.
“Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit…” – corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle
În anul 2000, vedea lumina tiparului, la Editura Polirom, o lucrare de excepţie: “Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit: corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle”. Ediţia a fost îngrijiă de Christina Zarifopol Illias şi cuprinde 93 de scrisori inedite adresate de Mihai Eminescu Veronicăi Micle şi 15 scrisori trimise de către aceasta lui Mihai Eminescu. Volumul mai cuprinde două scrisori ale Veronicăi Micle către Harieta Eminovici, sora poetului şi o scrisoare foarte scurtă a lui Titu Maiorescu către Eminescu.
Toate scrisorile au fost găsite în arhiva moştenitorilor Veronicăi Micle şi au aparţinut descendentelor ei succesive, Valérie Micle-Nanu, Graziella Nanu-Grigorcea şi Anna Maria Grigorcea-Messeri. A avut cunoştinţă de ele şi Maria Zarifopol (familiile Zarifopol şi Nanu-Grigorcea fiind înrudite şi coborînd din familia ieşeană Culianu), mama Cristinei Zarifopol-Illias, îngrijitoarea ediţiei, care a reuşit s-o convingă pe Anna Maria Grigorcea-Messeri să-i încredinţeze preţioasele documente, pentru a fi date publicităţii, luându-şi astfel locul cuvenit în cultura română.
Redăm mai jos textul a două dintre scrisorile publicate în ineditul volum îngrijit de Christina Zarifopol-Illias, adresate de Eminescu iubitei sale, Veronica Micle, în anul 1882.
April 1882
Dulcea şi drăgălaşa mea copilă,
De ce-mi eşti aşa de tristă şi de demoralizată, de ce doreşti „Eternitatea“ – tu odorul meu cel drag, Tu Veronicuţa mea, unica şi draga mea Veronică?
Se pare că scrisoarea ta cea din urmă s-a pierdut la poştă, sau că s-a pierdut a mea. Duminecă am început a mă muta; îţi spun drept, o adevărată boală, încât o săptămână de zile nu mă mai desobosesc din acest chin. Totul e în cea mai cumplită desordine unde m-am mutat, încât ar trebui să mai treacă vro două zile până să-mi aranjez mulţimea de cărţi şi de buclucuri şi să-mi deosebesc chaosul de zi, vechiturile şi pergamentele de odaia ce ţi-o gătesc ţie.
Nică, îndată ce pot îţi trimit bani de drum şi o să pot foarte curând. De aceea, te rog, te rog, sărutându-ţi mâinile tale cele mici şi dulci, să nu te superi şi să îngădui puţin, foarte puţin, căci ne vedem curând.
Scrie-mi repede că te-mpaci cu aceste câteva zile; scrie-mi că eşti îndestul de gentilă ca să nu-ţi mai faci gânduri negre şi să te întristezi degeabă; scrie-mi că eşti Nicuţa mea cea veselă şi că nu-ţi doreşti moartea ci viaţa, viaţa împreună. Am atâta de expiat faţă de tine, şi desigur vina mea cea mai mare este însăşi natura mea. Este că un om greoi, nepractic, lipsit de toate a îndrăznit a iubi o floare drăgălaşă ca tine, făcută pentru a trăi în lumină şi veselie. Tristeţa caracterului meu se reflectă şi asupra ta şi fără să voi, nenorocesc eu singur pe unica fiinţă care-o iubesc din toată inima şi cu toată sfinţenia. Fii cuminte, Moţi, şi nu te supăra – în curând, în curând punem capăt durerilor noastre.
Al tău
Emin
Draga mea fată,
În adevăr recunosc că munca zilnică la care sunt supus e în cel mai mare grad ingrată, dar în realitate răul constant de care suferă ţara este tocmai această lipsă de diversitate în ocupaţiuni. Ce e de făcut în România şi ce ocupaţie poate găsi cineva?
Nici una, dacă voieşti a fi funcţionar al statului. Pe acest din urmă teren însă ai concurenţa nulităţilor, căci în această vânătoare consistă din nenorocire viaţa publică la noi. Iar a lua în arendă o moşie fără capital nu se poate. La aceste două ocupaţiuni e redus însă omul în ţara noastră. Funcţionar, arendaş, advocat, iată cele trei cariere – exceptând profesura şi milităria, cari amândouă sunt adevărate sărăcii. Cât despre artă adevărată sau ştiinţă adevărată, ele se fac în România amândouă cu pagubă, nu cu câştig – deci sunt terenuri pe cari un om nu câştigă nimic; nici măcar glorie, căci chiar pentru aceasta din urmă se cere un public care te apreciază, un public ce lipseşte.
Feudul şi castelul nu sunt, căci altfel am vorbi atunci. Cei ce le au nu le merită şi nu le preţuiesc cum se cuvine, cei ce le-ar preţui cum se cade nu le au – aşa e cursul lumii şi al norocului.
Dar cine s-ar uita la toate acestea, n-ar mai scăpa de gânduri negre. Destule sunt şi câte avem, câte ni le impune (?) vremea şi piedicile câte există.
Te sărut, Momoţelule, de multe, multe ori, cu păreri de rău că nu pot nici zbura, nici mă pot preface în aer atmosferic ca să călătoresc împreună cu razele soarelui pân’ în fereastra ta. De când te-ai dus n-am scris un singur vers; parcă a dispărut toată inspiraţia şi tot entuziasmul. Cel puţin şase luni de odihnă mi-ar trebui ca să-mi vin în fire, ca maşina intelectuală să devie capabilă a mai concepe ceva. Am ruginit cu totul intelectual.
Moţi, te sărut cu dragoste şi te rog să nu-l uiţi pe
Emin
Sfîrşitul lui Mai 1882