Ion Creangă s-a născut la Humuleşti, în judeţul Neamţ, la 1 martie 1837, fiind fiul lui Ştefan a lui Petrea Ciubotariul şi al Smarandei şi având încă şapte fraţi.
În 1847 începe şcoala de pe lângă biserica din satul natal. Mai întâi este pregătit de dascălul din sat, după care mama îl încredinţează bunicului său, David Creangă, care-l duce pe valea Bistriţei, la Broşteni, la școala învățătorului Neculai Nanu. În 1853, este înscris la Şcoala Domnească de la Târgu Neamţ, sub numele Ştefănescu Ion. După dorinţa mamei, va merge la Şcoala catihetică din Fălticeni, unde apare sub numele de Ion Creangă. După desfiinţarea şcolii din Fălticeni, este silit să plece la Iaşi, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic „Veniamin Costachi” de la Socola.
Se căsătorește la Iaşi, cu Ileana Grigoriu, iar la 19 decembrie 1860 se naşte fiul său, Constantin.
În 1864, Creangă urmează cursurile de la Şcoala preparandală Vasiliană de la Trei Ierarhi, unde îl are profesor pe Titu Maiorescu.
În 1872, după ce timp de 12 ani este dascăl şi diacon la diferite biserici din Iaşi, este exclus definitiv din rândurile clerului, deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. Din 1874 este repus în drepturi ca învățător (la Școala nr. 2 de băieți din Păcurari), iar în 1875 îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, de care îl leagă o strânsă prietenie. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.
Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie, suferind mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui Eminescu și al Veronicăi Micle.
Moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Ţicău.
„Creangă se prăbuşi deodată, lovit de atac şi de apoplexie…”
Despre moartea „marelui nostru hâtru”, cum îl numea Zoe Dumitrescu Buşulenga, aflăm amănunte în lucrarea criticului literar George Călinescu, „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”:
„În ziua de 31 decembrie 1889 institutorii solicitară lui Th. G. Rosetti, ministru de justiţie şi ad-interim la instrucţie, care se afla în Iaşi, o audienţă şi fură primiţi în Palatul administrativ. Va fi ieşit Creangă din curiozitate în oraş să mai afle ce se mai aude? Vremea era urâtă, a ploaie, şi zăpada îngreuia mersul. Povestitorul intră pe la vremea prânzului (aşa cel puţin pare mai probabil) în tutungeria lui din strada Goliei 51, unde se afla frate-său, Zahei. Era o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund dând spre o curte murdară. Aci Creangă se prăbuşi deodată, lovit de atac şi de apoplexie laolaltă, ori numai de cea din urmă. Se pare (amintirea contemporanilor e ceţoasă) că trupul fu dus de frate la bojdeucă. Unii şi-aduc aminte că au ridicat mortul din Ţicău, altul îl văzu la biserică, probabil a cimitirului. Avea două lumânări la cap şi lumea îl privea. Faţa îi era rumenă şi gura întredeschisă, ca pentru vorbire. Numai flăcările pâlpâitoare ale făcliilor dădeau ochilor scufundaţi luciul ceros al morţii. Fiind sărbătoare, nu toată lumea ştiu de moartea povestitorului. Tipograful Ionescu şi Miron Pompiliu se îngrijesc de înmormântare, Zahei aleargă şi el pe la cine ştie cine, şi părintele Gh. Ienăchescu pretinde a fi avut el sarcina îngropării. V. Pogor, care era primar, dădu locul la cimitir. În sfârşit, se răspândi în pripă o invitaţie, cu un înger şi o salcie, concepută în acest stil:
«Ioan Creangă, profesor în vârstă de 52 ani, după o lungă suferinţă a încetat din viaţă în ziua de 31 decembrie. Înmormântarea va avea loc marţi ianuarie, ora 1 precis, la cimitirul Eternitatea, unde se află depuse rămăşiţele lui. Fii [sic], frate şi surori roagă pe toţi amicii, colegii şi cunoscuţii a asista la înmormântare.»
Nu asistară însă prea mulţi, fiindcă invitaţiile nu putură fi împărţite la vreme şi mai ales fiindcă vremea era rea. Ploua de două zile, zăpada se topise şi deodată un ger umpluse uliţele de gheţuş. Lumea se temea să iasă pe stradă. Veniră învăţătorii, elevi şi studenţi şi tânărul licenţiat N. Iorga, Artur Stavri, Ed. Gruber, A. C. Cuza şi alţii, bineînţeles părintele Gh. Ienăchescu şi ceilalţi tovarăşi la manuale. Sicriul era înconjurat de coroane, dintre care numai una din partea unui junimist, anume N. Gane. Pe panglica coroanei lui Constantin Creangă, bombastic, ca de obicei, se citi inscripţia: «Voitorului meu de bine scump prieten şi tată». Se ţinură obişnuitele cuvântări. Bătrânul institutor Toma Săvescu vorbi cu «o emoţiune foarte comunicativă» de viaţa şi meritele răposatului. Mai patetic fu Eduard Gruber, care cuvântă în numele cercului literar, în care zise că intrase Creangă de doi ani.
«Jalnică adunare — vorbi el — o dureroasă datorie, cea de pe urmă, ne adună azi pe toţi în faţa mormântului unde în curând va odihni pentru vecie Ion Creangă, acest fruntaş al literaturii române. Nemângâiatul fiu, rudele, prietenii şi tinerimea entuziastă admiratoare a lui Creangă îşi simt acum inima zdrobită şi cugetarea înnourată în faţa muţeniei şi a neclintirei în care el zace, muţenie şi neclintire care ne face să ne îngrozim şi să ne podidească lacrămile, pentru că nu mut şi nu neclintit a fost Creangă în viaţa lui.»
Altă moarte se cădea feciorului Smarandei şi al lui Ştefan a Petrei, care se rătăcise dincoace de Siret, adus de căruţa lui moş Luca. El trebuia să fie purtat în căruţa cu boi, în port ţărănesc, cu mâinile încrucişate, bocit creştineşte de babe şi de multele lui rubedenii, tămâiat şi prohodit de popii şi dascălii satului său, înmormântat în ograda bisericii
pe lângă care se jucase şi învăţase, pentru ca femeile să presare la praznice tămâie într-un hârb pe groapa sa năpădită de ierburi şi să se jeluiască cu capul rezemat de strâmba cruce, în apropierea ruinoasei cetăţi a Neamţului, prin care seara trec domoale vitele, acolo de unde
se vede înceţoşat Ceahlăul, şi Ozana se-aude clipocind. I-a fost dat altfel.”(G. Călinescu, „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”, Ed. Litera, 1998)
Irina NASTASIU