Astăzi se împlinesc 115 ani de la naşterea lui George Călinescu, unul dintre marii noştri critici şi istorici literari, personalitate enciclopedică de primă mână, autorul lucrării monumentale “Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1941). Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu.
George Călinescu s-a născut la 19 iunie 1899 în București, la naştere numinu-se Gheorghe Vișan. A fost fiul din flori al Mariei Vișan, menajeră în casa împiegatului CFR Constantin Călinescu și al soției acestuia Maria, care au adoptat copilul în 1907. Şi-a petrecut anii copilăriei la Botoşani, unde Constantin Călinescu fusese transferat, apoi la Iași, unde a fost înscris la Școala ”Carol I”, apoi la București, la gimnaziul ”Gheorge Șincai” și, în sfârșit, la ”Dimitrie Cantemir”. A urmat Facultatea de Litere și Filosofie din București, unde i-a avut ca profesori pe istoricii Nicolae Iorga și Vasile Pârvan, pe literații Mihai Dragomirescu, Ovid Densușianu și Ramiro Ortiz. Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student s-a născut o strînsă amiciție. Peste ani, studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual și-a însușit o „educație literară” de excepție: „Cu el m-am deprins a scrie cărți, cu el am deprins meșteșugul informației literare și al construcției critice pe substrat istoric, de la el știu tot ce știu”.
Şi-a luat Licenţa în litere în anul 1923, în limba italiană, cu teza ”Umanismul lui Carducci”. A fost profesor de italiană pentru scurt timp la mai multe licee din București și Timișoara. Câștigând o bursă de doi ani, a plecat la specializare la Școala Română din Roma, unde director era Vasile Pârvan, care îi va deveni un adevărat ”părinte” spiritual. Aici a întreprins intense cercetări arhivistice de mare folos în activitatea lui viitoare.
Tînărul Călinescu a fost captivat de erudiția și puterea de muncă, dar și de concepția despre existență a savantului Vasile Pârvan, mărturisind că, „… dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea ajunge dacă ar voi să facă aceleași renunțări”.
Colaborări la revistele literare
Debutează cu versuri la ”Universul literar” și ”Sburătorul”, bucurându-se de aprecierea criticului Eugen Lovinescu: ”Domnul Călinescu este mintea cea mai ascuțită a generației de astăzi. Am credința că mă va continua în critica literară”.
Din 1927 colaborează la “Viața literară” și “Gândirea”. Între 1933 – 1934 face parte din comitetul de conducere al revistei “Viața românească”, revistă înființată, la Iași, în 1906. La București colaborează cu prestigioasa “Revistă a Fundațiilor Regale”, condusă de Alexandru Rosetti și de Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui și al desființării revistei. Fondează, la Iași, “Jurnalul literar”, în 1939. A condus revistele “Jurnalul literar” și “Lumea” și ziarele “Tribuna poporului” și “Națiunea”. După 1947, publică în revistele “Gazeta literară” (devenită mai apoi “România literară”) și “Contemporanul”.
Cercetarea academică
George Călinescu a fost profesor universitar la “Facultatea de Litere” din Iași și la “Facultatea de Litere și Filozofie” din București. A fost conferențiar al “Facultății de Litere” a Universității din Iași în 1937, la un an după moartea predecesorului său, Garabet Ibrăileanu, predând cursuri de literatură și estetică. În 1944 devine profesor titular la Universitatea din Iași și un an mai tîrziu, din 1945, devine profesor titular și la “Facultatea de Litere” a Universității din București. Va fi totuși scos de la catedră, în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga, iar în anii ’50 devine director al “Institutului de Teorie literară și Folclor”. Va fi rechemat ca profesor la Facultatea de Litere din București abia în 1961.
Criticul literar, romancierul, poetul şi dramaturgul
Călinescu este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (“Viața lui Mihai Eminescu”, “Opera lui Mihai Eminescu”, “Viața lui Ion Creangă” ș.a.), după 1945 publicând studii și eseuri privind literatura universală. A publicat biografii romanțate, numeroase studii, eseuri, a susţinut conferințe academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste. Este autorul a două cărți de poezie, ”Poesii” (1937) și ”Lauda lucrurilor” (1963), a scris şi teatru (“Șun sau calea neturburată – mit mongol”), note de călătorie, publicistică. În proză i-au apărut: ”Cartea nunții” (1963), ”Enigma Otiliei” (1938), ”Trei nuvele” (1949), ”Bietul Ioanide” (1953) şi ”Scrinul negru” (1965). Impresiile de călătorie le-a consemnat în volumele ”Kiev”, ”Moscova”, ”Leningrad” (1949) și ”Am fost în China Nouă” (1953).
În 1949, George Călinescu a devenit membru al Academiei Române. S-a bucurat de aprecieri exclusiv pozitive, mai ales între anii 1955-1965, când și-a putut retipări întreaga operă, în afara Istoriei sale monumentale consacrate literaturii române. A fost înconjurat de onoruri, apreciat și omagiat.
S-a stins din viață la 12 martie 1965, bolnav de ciroză hepatică, lăsând în urmă „o operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).
Irina NASTASIU