“În România, naţionalizarea s-a realizat forţat, în urma legii din 11 iunie 1948, legile ulterioare având acelaşi obiectiv, însă îndreptat spre sectoare mai puţin semnificative din punct de vedere economic, respectiv cinematografele, spitalele, farmaciile, imobilele etc. În acest cadru, în etapa premergătoare instaurării propriu-zise a regimului Partidului Stat (1948), guvernul procomunist al dr. Petru Groza a adoptat o serie de măsuri, în vederea accelerării ritmului de sovietizare, unele foarte importante din perspectiva realizării acţiunii de industrializare”, ne-a explicat Mihaela Verzea, şef de secţie în cadrul Complexului Muzeal Judeţean Neamţ.
Naţionalizarea a constituit subiectul de discuţie al multor şedinţe ale Partidului Comunist, chiar de la începutul anului 1948. În perioada ianuarie – iunie 1948, a fost elaborat planul general de acţiune, acesta prevăzând: formarea unei Comisii Superioare de Naţionalizare, ai cărei membri erau reprezentanţi ai Consiliului Superior Economic (creat la 21 septembrie 1945 cu menirea de a “coordona şi planifica economia ţării”), ai Ministerului Industriei, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului de Finanţe, Ministerului de Justiţie.
Comisia Superioară de Naţionalizare, executant al planurilor trasate de Partidul Muncitoresc Român, avea sprijinul unei comisii tehnice de naţionalizare, în fapt secretariatul general şi al celor 35 de comisii judeţene de naţionalizare. Membrii comisiilor judeţene de naţionalizare erau cadre ale Partidului Muncitoresc Român.
Deşi făcută “pentru binele poporului şi în numele lui”, naţionalizarea a însemnat nu doar confiscarea industriei, ci şi alungarea şi arestarea tutuor marilor industriaşi ai României interbelice, din ordinul autorităţilor comuniste.
Irina NASTASIU