Ieri s-au împlinit 107 ani de la moartea lui Nicolae Grigorescu, unul dintre cei mai mari pictori români, fondator al picturii române moderne, alături de Ştefan Luchian şi Ion Andreescu.
Nicolae Grigorescu s-a născut, la 15 mai 1838, în satul Pitaru din județul Dâmbovița, fiind al șaselea copil al lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu. În 1845, când îi moare tatăl, se mută, împreună cu familia, la București, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătușe. După o perioadă de ucenicie, desfăşurată între anii 1848-1850, în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, Grigorescu lucrează icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldăruşani.
După scurta perioadă de ucenicie, copilul de doar 12 ani începe deja să-şi vândă lucrările: “După doi ani m-am întors acasă, ş-am început să fac singur iconiţe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi aşterneam hăinuţa jos, îmi întindeam marfa pe ea şi-mi aşteptam muşterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la ţară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu… şi cumpărau, bieţii oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la un copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveţi şi când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine şi m-a întrebat îngrijată de unde-s, că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea”, mărturiseşte Grigorescu.
„Bravo, mă băiete, să trăieşti! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu…”
În 1856 realizează compoziția istorică “Mihai scăpând stindardul”, pe care o prezintă domnitorului Barbu Știrbei, împreună cu o petiție prin care solicită ajutor financiar pentru studii. Între anii 1856-1857 Grigorescu pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira (județul Prahova), o duioasă amintire din acea perioadă, fiind consemnată de A. Vlahuţă în lucrarea “Pictorul N. I. Grigorescu. Viața și opera lui”: «Odată, plecase zugravul la târg şi se vede că se-ncurcase la vreun chef, c-a lipsit două zile. Ajunsese cu lucrul la turla cea mare din mijlocul bisericii, unde mai rămăsese de făcut un serafim în creştetul bolţii. Îmi isprăvesc eu ce-aveam de isprăvit şi mă urc pe schele, mă cocoţez pe un scaun, ca s-ajung şi cât oi fi lucrat eu acolo nu ştiu, da’ când dau să mă depărtez puţin ca să văd ce făcusem, o dată aud, de la spatele meu, glasul jupânului: „Bravo, mă băiete, să trăieşti! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu. Leită Mariuca popii, da’ parcă-i şi mai frumoasă aici.” Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin…»
Între 1859-1861, pictează biserica de la Agapia şi biserica parohială din Puchenii Mari, Prahova (cu excepția tamburului turlei mari, pe care nu apucă să îl mai picteze datorită plecării la Paris). La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primește o bursă de studii la Paris.
În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conștient de propriile sale lacune în formația artistică, va studia în primul rând desenul și compoziția.
Părăsește însă curând acest atelier și, atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, se stabilește în această localitate, desăvârșindu-și educația pictorală prin asimilarea experienței unor artiști ca Millet, Corot, Gustave Courbet și Théodore Rousseau. Influențat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități artistice novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura „en plein-air”, ce pregătește apropiata afirmare a impresioniștilor. În cadrul „Expoziției Universale” de la Paris (1867), participă cu șapte lucrări, expunând, la Salonul parizian din 1868, tabloul “Tânără țigancă”. Revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la “Expozițiile artiștilor în viață” și la cele organizate de „Societatea Amicilor Bellelor-Arte”. Între anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia, Grecia și la Viena. În 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de „pictor de front”, realizând la fața locului, în luptele de la Grivița și Rahova, desene și schițe ce vor sta la baza unor compoziții.
Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 – 1904. Din 1890 se stabilește la Câmpina abordând preponderent subiecte rustice, într-o nesfârșită variație a motivului. Pictează potrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.
Nicolae Grigorescu se stinge din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina. În atelier, pe șevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, “Întoarcerea de la bâlci”.
Pictor la Mănăstirea Agapia
Între anii 1858 – 1861, Nicolae Grigorescu pictează biserica Mănăstirii Agapia, lucrarea de executare fiindu-i încredintată de către Maica Stareţă a Mănăstirii Agapia, Tavefta Ursache. Aceasta din urmă se convinsese de talentul pictorului, văzând o icoană mare a Maicii Domnului, pictată de tânărul artist. La doar 20 de ani, Nicolae Grigorescu reuşeşte să făurească la Agapia o operă nemuritoare de mare valoare, îmbinând cu succes tradiţia bizantină cu stilul neoclasic şi cu arta populară românească.
În realizarea figurilor de sfinţi, Grigorescu a luat drept modele preoţi slujitori ai mănăstirii, călugăriţe, ţărani, copii sau diverse persoane aflate în trecere prin mănăstirea Agapia. Tocmai de aceea, icoanele din catapeteasmă, tablourile şi compoziţiile murale sunt realizate într-o manieră realistă, apreciată de critici drept “un stil românesc al picturii religioase”. Vivacitatea chipurilor şi a coloritului, mişcările pline de graţie, de omenesc şi de dinamism reprezintă doar câteva din caracteristicile picturii lui Grigorescu.
În interiorul bisericii pot fi admirate compoziţii originale, cum ar fi: “Drumul Crucii”, “Rugă în grădina Ghetsimani”, “Punerea Mântuitorului în mormânt”, “Cina cea de Taină”, “Tobie părăsit de înger”, “Intrarea Mântuitorului în Ierusalim”, “Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul Iisus”, “Crucea cu Mântuitorul răstignit” etc.
Lucrarea cu cea mai mare valoare artistică din întregul ansamblu de picturi de la mănăstirea Agapia o reprezintă “Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brate”. Având drept model o ţărancă din satul Filioara, pictorul reuşeşte să redea chipul românesc al Maicii Domnului, cu trăsăturile şi atitudinea de mamă ţărancă din Moldova.
“Se vede treaba că zugrăvitura era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau şi mie icoanele când eram mic. Pentru mine, sfinţii erau vii: stam cu sfială înaintea lor şi eram încredinţat că şi ei se uită la mine, mă aşteptam să-i aud vorbind, să-i văd mişcându-se, ridicând mâna să mă binecuvânteze”, spune Grigorescu.
“Sfinţii lui Grigorescu sunt vii…”
«Sfinţii lui Grigorescu sunt vii, omeneşte vii, şi destul de sfinţi prin expresia de bunătate, de îndurare şi de evlavie pe care pictorul a ştiut să le-o dea, fără să-i desfigureze, fără să-i bizantinizeze prea mult, înţelegând instinctiv că un sentiment ceresc nu poate decât înfrumuseţa o figură omenească. De altfel, încă de pe atunci el nu lucra decât având înaintea lui un model viu, care să-i dea figura şi atitudinea cerută. Pentru sfântul Gheorghe de pe una din dverele altarului i-a pozat profesorul de la Iaşi, Miltiade Toni — un tip de frumuseţe; pentru Maica Domnului, cutare femeie din Filioara; băieţaşul unui dulgher — pentru copilul Iisus; iar cutare măicuţă, uitată de vremi, slabă, cocoşată şi zbârcită ca un hrib, cată azi cu jale la sfânta Varvara, îşi vede tinereţea ei acolo, aidoma gura şi ochii ei de-acum cincizeci de ani, şi zice oftând: „Mare dar ş-aista, Doamne. Eu am să fiu oale şi ulcele, ş-aici… tot aşa am să stau.” (…)
Cum intri în biserică, e în dreapta un sfânt Vlasie, în picioare, aşteptând parcă un cuvânt, un semn, o minune de la Dumnezeu, gânditor, senin gânditor, în atitudinea lui cuvioasă de schivnic, pe care nici o bucurie lumească nu-l mai ispiteşte şi nici o suferinţă nu-l mai tulbură. E atâta viaţă cucernică în figura şi în toată fiinţa acestui bătrân, de-o uimitoare putere de adevăr, de armonie şi de unitate în cele mai mici amănunte, încât, dacă n-ai şti, dacă nu ţi-ar spune pisania bisericii de cine şi când e zugrăvit, greu ţi-ar veni să crezi că e opera unui tânăr de douăzeci de ani, care nu făcuse nici o şcoală, care n-a văzut un muzeu, care în afară de vechea carte a zugrăvilor, nici un fel de dumerire n-a avut de la nimeni. Şi în toată pictura acelei biserici se vede aceeaşi deplină înţelegere a lucrului, aceeaşi hotărâtă personalitate în factură. Partea omenească a sfinţilor i-au dat-o ţăranii din sat — adevărate documente de figuri ale neamului nostru — iar partea divină i-a dat-o sufletul lui. Întocmai ca maiştrii cei vechi a muncit el acolo, în biserica aceea, închinându-se fiecărei clipe, puind o rugăciune în fiecare urmă de pensulă — şoapta de foc a neliniştii, a frigurilor, a tuturor îndoielilor ş-a tuturor speranţelor tinereţii lui, neştiutoare de ce-i pe lume.» (Alexandru Vlahuţă – “Agapia”)
Irina NASTASIU