Alpinism
Ionuţ Ştefănescu este unul dintre cei mai importanţi şi cel mai în formă alpinist din judeţul Neamţ, din ultimii ani, care se poate mândri cu multe ascensiuni reuşite, pe vârfuri din Europa, Asia sau Africa. În vârstă de 38 de ani, profesor de sport la şcoala nr.5 din Piatra Neamţ, Ionuţ Ştefănescu, este unul din cei trei alpinişti pietreni, alături de Marin Amarinei şi Sorin Baciu, care luna aceasta a încercat să ajungă pe unul dintre cele mai frumoase, dar dificile, vârfuri din Himalaya, Ama Dablam, cu o înălţime de 6856 de metri. Cei trei au ajuns până la cota 6000 de metri, într-un sezon în care niciun alpinist din lume nu a reuşit să ajungă până în vârf. Sportivul pietrean a început să iubească alpinismul încă din clasa a noua de liceu, anii 94 – 95, când a început escalada la clubul lui Ciprian Chelariu, una dintre cele mai mari speranţe ale escaladei din România, la tineret, dar care a fost nevoit să abandoneze sportul datorită unei accidentări. După închiederea clubului de escaladă, Ionuţ Ştefănescu a lucrat timp de trei ani voluntar, la Salvamont Neamţ, timp în care a cutreierat toate traseele de pe Ceahlău, şi de unde a deprins tainele acestui sport de la Raul Papalicef. A urmat o pauză pentru studii, la facultatea de sport, între 2000 şi 2004, dar în anul 1999 a înfiinţat şi clubul de karate, Ronin. Ionuţ a revenit la prima dragoste, alpinismul, în 2005, datorită unei conjuncturi favorabile, după ce l-a cunoscut pe prietenul Marin Amarinei, care mai întâi l-a luat la schi, apoi i-a propus mai multe căţărări pe anumite trasee din judeţ. La primul concurs în Germania, Ionuţ şi-a luat şi primul echipament complet de alpinist, după care, în 2008, alături de Ciprian Oprişan a urcat pe vârful Olimp, 2900 de metri, din Grecia. În 2009 a urcat pe Gran Paradiso, 4060 de metri, în Italia, şi Mont Blanc, 4810 metri, în Franţa. Saltul major l-a făcut în 2010, când a mers singur în Himalaya, şi a urcat pe vârful Chulu West, înalt de 6410 metri. Pentru Ionuţ Ştefănescu, alături de prieteni, a urmat alte ascensiuni majore în anii trecuţi în Turcia, Maroc, Georgia, Himalaya, Kenya sau Kilimanjaro, iar pentru prima parte a anului viitor îşi doreşte să ajungă, alături de Ciprian Chelariu şi Robert Ţuţuianu, pe cel mai înalt vârf din America de Sud, Aconcagua, 6962 metri, situat la graniţa dintre Argentina şi Chile. Pe data de 17 decembrie, de la ora 18, la sala mare a Prefecturii, Ionuţ Ştefănescu, Marin Amarinei şi Sorin Baciu vor face o prezentare de filme şi fotografii, cu momente foarte frumoase surprinse din timpul antrenamentelor sau din timpul ascensiunilor, după ultima expediţie, de la Ama Dablam. Cei trei invită de pe acum cât mai mulţi copii şi părinţi pentru a urmări această expoziţie inedită de fotografii şi filme, unde li se vor prezenta şi echipamentul de alpinist, iar la final, în urma unei tombole, 20 dintre patricipanţi, vor câştiga fotografii inedite din timpul expediţiilor.
Alpinismul – sportul fără spectatori
R: Cum a fost anul 2013 pentru sportivul Ionuţ Ştefănescu?
I.Ş: A fost un excelent dacă e să cotabilizăm cele trei expediţii din afara ţării la care am participat şi pe care le-am organizat, începând cu iulie, Kenya şi Kilimanjaro, unde am fost împreună cu Ciprian Chelariu şi Robert Ţuţuianu, după aia Mont Blanc, în Alpi, şi încheind cu această expediţie din Himalaya, Ama Dablam, alături de Sorin Baciu şi Marin Amarinei, o expediţie mai dificilă, am ajuns la 6000 de metri, 800 de metri ne-au lipsit ca să ajungem pe vârf. Din păcate, nimeni sezonul acesta nu a reuşit să ajungă, din cauza condiţiilor de zăpadă de la 6000 de metri.
R: Aţi avut totuşi, pentru Ama Dablam, o pregătire fizică şi o logistică foarte bună?
I. Ş: Aşa este. Ca să poţi să participi la asemenea expediţii îţi trebuie o pregătire fizică specifică, iar noi pentru această expediţie ne-am pregătit un an de zile, şi la gheaţă şi la zăpadă şi la stâncă şi un echipament adecvat pentru dormit în perete, în cort, la 5600, 6000 de metri. Practic noi am ajuns până în ultima tabără, ne-a mai lipsit o singură zi, de acolo se făcea vârful, dar nu s-a putut. Am avut un echipament special, care să te protejeze de frig şi de vânt şi să te aducă înapoi în siguranţă.
R: Este până acum, Ama Dablam, cea mai mare provocare din carieră?
I.Ş: Pot să spun că este una dintre cele mai mari provocări, poate cea mai mare. Bineânţeles că visăm mai departe, dar a fost foarte tentant şi a şi rămas. Sorin şi Marin, colegii mei, au promis că o să ne întoarcem acolo, să vedem dacă o să găsim resursele de timp, de disponibilitate şi cele financiare, pentru asta. Ama Dablam se putea face dacă reuşeam să trecem de dopul acela de zăpadă.
R: Ce vă face să nu renunţaţi la Ama Dablam?
I. Ş: Când vii acasă, o umbră aşa îţi şopteşte să stai acasă la căldură, să nu rişti, să îţi pui pielea în băţ. Dar când ajungi acasă, tot ce a fost greu se uită, şi îţi doreşti din nou, vrei altceva, sau vrei să te întorci într-un anumit punct dacă ţi-a plăcut foarte mult într-o anumită expediţie.
R: De unde pasiunea pentru alpinism, un sport greu, periculos, la care nu foarte mulţi se încumetă?
I.Ş: Noi în Piatra Neamţ avem condiţii propice pentru practicarea unui asemenea sport şi de mic părinţii mei m-au plimbat prin munţii patriei, iar apoi, cu vârsta, am auzit de experienţele pietrenilor noştri la altitudine. Noi avem nemţeni care au scris istorie în alpinismul românesc şi cel mondial şi m-au influenţat, şi mă bucur că o parte din cei care au scris istorie cu ani în urmă, acum îmi sunt prieteni şi colegi de expediţii.
R: Îţi trebuie o anumită „nebunie” să practici acest sport?
I.Ş: Cred că e o plăcere şi dacă îţi propui să faci ceva în viaţa asta, indiferent ce, trebuie să arzi pe dinăuntru, altfel rămâi tot timpul un mediocru. Dacă vrei să faci mai mult implică şi o doză de nebunie, dar asta nu e specifică alpinismului, ci oricărei pasiuni. Şi în pictură, dacă nu emani ceva, nu apreciază publicul tabloul. Alpnismul e considerat sportul fără spectatori, lumea mai puţin te vede la televizor, şi e foarte greu din poze şi filmuleţe să redai efortul din perete. Faţă de alte discipline, unde regulamentul prevede desfăşurarea în condiţii de siguranţă, într-o sală, pe un teren plat, aici condiţiile de mediu fac diferenţa. E posibil ca un aplinist să meargă într-un an pe un munte şi să i se pară uşor, iar anul următor să i se pară mult mai dificil, tocmai datorită condiţiilor de mediu. Aşa a fost Sorin Baciu în Caucaz, prima dată şi a fost cumva, iar anul trecut când am fost împreună mi-a spus că a fost mult mult mai greu. Nu s-a schimbat muntele, nici el nu s-a schimbat, era foarte bine pregătit, dar condiţiile meteo, atunci însemnând un viscol cu ceaţă şi zăpadă mare, fără vizibilitate, a făcut ca muntele să pară mult mai greu decât în alt sezon.
R: Cât timp te pregăteşti înainte de a ataca un vârf important, peste 4000 sau 6000 de metri?
I.Ş: Am un principiu de viaţă, mă antrenez tot timpul. Când vin dintr-o expediţie, prima săptămână e de recuperare, după care, uşor – uşor, îmi reiau antrenamentele, atât la sală, cu colegii de la clubul de karate, cât şi cele din natură, alergări, drumeţii în Ceahlăul pe anumite trasee şi apoi partea de căţărat, Lacu Roşu, Cheile Bicazului. Nu înseamnă trasee extreme, nici în partea de escaladă nici în partea de munte, dar înseamnă frecvenţă, trebuie să te duci permanent. Este aşa un mit, că un alpinist până să ajungă la poalele muntelui se antrenează, nu e aşa, trebuie să fii foarte foarte bine antrenat şi trebuie să rezişti la mai mulţi factori de stres din care terenul pe care păşeşti este doar unul din ei. Urmează alimentaţia, obiceiurile şi birocraţia locală. Sunt alţi factori care te pun la grea încercare până ajungi în tabăra de bază şi spui, gata, de acuma mă urc pe munte. Cel mai greu pas în pregătirea unei expediţii este programarea amănunţită de acasă, iar asta duce şi la antrenamentul specific, pentru că în funcţie de locul în care o să te duci, care are anumite particularităţi, trebuie să te pregăteşti pentru aceste particularităţi. Noi, pentru un munte ca Ama Dablam, cu provocare pe gheaţă şi stâncă, ne-am antrenat ca atare, nu puteam să facem drumeţii prin parc. Totuşi, cea mai mare şi cea mai mare provocare rămâne strângerea banilor, pentru că expediţiile astea sunt destul de costisitoare şi, odată ajunşi la avion, spui, aha, am bani, voi pleca de acasă, deci e posibil să ajung şi pe vârf. Până în ultima clipă trebuie să lupţi pentru obţinerea fondurilor şi eu tre să le mulţumesc prietenilor care m-au ajutat şi care au fost alături de mine în aceste expediţii şi sunt bucuros că uneori şi o parte dintre ei vin în aceste expediţii şi sunt superâncântat când reuşim să scriem împreună o poveste frumoasă.
R: Ai reuşit până acum să strângi banii necesari pentru aceste expediţii, destul de costisitoare?
I.Ş: Da, am reuşit datorită unui Ciprian Chelariu, unui Viorel Tofan, unui Daniel Drelciuc. Ei m-au susţinut foarte mult şi numai datorită lor am reuşit să fac pasul, pentru că altfel ar fi imposibil. Mă bucur că cu Ciprian şi cu Robert am fost în Africa, iar acum punem la cale, sperăm să ne şi iasă, în februarie, să plecăm în America de Sud, pe Aconcagua, şi sper să ne întoarcem cu bine şi să avem ce vă povesti.
R: E singurul proiect major pe 2014, Aconcagua?
I.Ş: Nu ar fi singurul, ar fi primul. Evident că visul oricărui om care merge pe munte, la înălţime, ar fi să ajungă cât mai sus, iar cel mai sus înseamnă Everest, 8848 de metri. Ne bucurăm că pietreni de-ai noştri au ajuns acolo, ne dorim şi noi lucrul ăsta. Sumele de bani pentru un asemenea proiect sunt foarte mari, o expediţie ajunge 50000 de euro, dar până acolo strângem echipament, ne pregătim, poate că într-o zi o să ajungem să batem şi la uşa Everestului. Clar, atingerea Everestului ar fi un capitol care ar înfrumuseţa cariera oricărui om care merge la munte şi la care aspiră evident toată lumea, fie că recunoaştem fie că nu recunoaştem lucrul ăsta. Mai avem în cap nişte proiecte, să vedem cum se vor concretiza din aproape în aproape.Mă bucur că acum putem arunca o privire spre Aconcagua, vrem să mergem şi pe alte continente şi pe alte vârfuri.