În 2010, când a câștigat președinția celui mai mare și nereformat partid politic al postcomunismului românesc, Victor Ponta părea o promisiune. Scoțând din discuție permenantele raportări adolescentine la criminalul Che Guevara, care se întâlnesc și prin alte zone, mult mai democratice, ale lumii, părea una dintre promisiunile noii generații de politicieni. La aproape 5 ani de la acel moment, actualul premier se dovedește a fi un eșec al generației sale – și nu este singurul! –, un eșec pentru PSD, care a rămas în același stadiu, „încremenit în proiect” și un eșec pentru România, aflată în continuare în zona gri din perspectiva dezvoltării economice. Imaginea aceasta a devenit foarte clară într-un timp relativ scurt, ce s-a scurs de la momentul în care și-a serbat ziua de naștere în stil nord-coreean, pe stadion, pentru a-și lansa candidatura la prezidențialele din toamna trecută, și momentul postelectoral, în care s-a grăbit să demonstreze întregii societăți că nu a înțeles nimic din lecția alegerilor.
Principalul simptom al bolii puterii, de care cu siguranță, ca atâția alții înaintea lui, ca atâția alții de acum încolo, Victor Ponta s-a molipsit, este acela de a ajunge să crezi că ești un om destinat, că soarta ți-a hărăzit locul pe care-l ocupi doar vremelnic. Sigur, nu e locul aici de aprecieri la limita filosofiei, însă rezultatul votului pentru prezidențiale ar fi trebuit să-l lecuiască pe premier de această boală. Nu s-a întâmplat așa, iar ceea ce a crezut Victor Ponta că ar fi o cale destinală se dovedește acum a fi nimic altceva decât un traseu previzibil. Ca atare, cred că traseul politic al lui Victor Ponta include, pe o dimensiune, provizoratul funcției pe care încă o deține și, pe alta, sufocarea politică ce-i va fi aplicată de către baronii partidului deîndată ce va părăsi fotoliul de la Palatul Victoria. Ca toți baronii ce au asigurat și asigură structura partidistă, și cei ai PSD, ori poate mai cu seamă aceștia, sunt mereu hămesiți. Nici acum, pe ultima sută de metri a mandatului său de prim-ministru, pe care-l va pierde imediat ce se va reconfigura, în următoarele luni, majoritatea parlamentară, Victor Ponta nu le mai poate asigura ceva, necum să-i sature. Nemulțumirile la adresa sa și a majordomului Dragnea s-au cumulat, tensiunea din partid stă să dea pe afară, iar baronii își ascut, deocamdată, numai vocile. Azi Mazăre, mâine Oprișan, vor urma alții și alții. Asta pentru ca, în momentul în care va ieși din scena guvernamentală, să fie înlăturat și de la cârma partidului, pentru că PSD este un partid care-și devorează liderii, chiar de se întâmplă ca apoi să le așeze oscioarele în vitrina publică, așa cum s-a întâmplat cu Iliescu, Năstase ori Geoană. „Partidul veghează” și „Partidul nu iartă” sunt două dintre principiile de funcționalitate ale PSD, moștenite de la genitorul său antedecembrist, PCR. În curând, Victor Ponta va resimți cum anume funcționează în practica politică aceste două principii pe propria-i piele.
Interesant este că, imediat după 16 noiembrie, dacă ar fi înțeles lecția ce i-a fost administrată de electorat, Victor Ponta ar mai fi avut timp să salveze ceva la nivel de imagine: să rămână în istoria partidelor politice românești ca cel care a impus ritmul și tendința reformatoare în PSD. A preferat, însă, ipostaza care l-a propulsat spre candidatura la prezidențiale, aceea de prizonier al baronilor. Tocmai din acest motiv, peste puțină vreme, baronii îi vor prezenta nota de plată, dar nu una similară cu cea din Dubai, ci una cu mult mai încărcată: ieșirea din politică, purtându-și coada între picioare.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru
