Ajungem la Centrul „Elena Doamna” din Piatra-Neamţ într-o dimineaţă ploioasă şi friguroasă, aşteptându-ne să găsim aici atmosfera rece şi tristă, specifică unui orfelinat. Departe de aşa ceva, însă, în faţa noastră se deschid uşile unei case adevărate, cu apartamente moderne, cu o atmosferă prietenoasă şi caldă. Copiii sunt sociabili, veseli şi deschişi. Cu toţii vor să discute, să se împrietenească, să socializeze. Cu toţii au nevoie de tandreţe, de afecţiune, de inima bună a unei mame. Această mamă este directoarea Felicia Sandu, modelul clasic al guvernantei care poate să ofere atât o educaţie de calitate, cât şi susţinerea afectivă fără de care copilul nu se poate dezvolta armonios.
Rep.: Vorbiţi-ne, pentru început, despre trecutul instituţiei pe care o conduceţi. Cum era viaţa în casa de copii, imediat după revoluţie?
F. S.: Imediat după revoluţie, când intram în casa de copii preşcolari, cu toţii mă strigau „mama” şi întindeau mâinile ca să-i iau în braţe, cerându-mi să-i duc acasă… Era extrem de dureros… Acum situaţia e cu totul alta. Copiii sunt relaxaţi, sociabili, bine îngrijiţi. Înainte erau raşi în cap şi îmbrăcaţi la fel, încât nu ştiai care sunt fete şi care băieţi. Prin ´93 am lăsat părul să crească fetiţelor, iar în ´95 s-au făcut primele integrări în învăţământul de masă, 25 de copii mergând atunci la grădiniţe. Pentru noi, momentul a fost extrem de fericit, însă pentru comunitate a fost un şoc! A fost o luptă grea, pentru ca aceşti copii să fie acceptaţi în comunitate, însă acum e bine.
Rep.: Cum este organizată casa, în momentul de faţă?
Felicia Sandu: La Centrul „Elena Doamna” trăiesc 109 copii şi tineri, băieţi şi fete, cu vârste între 3 şi 25 de ani. Ei sunt cuprinşi în învăţământul de masă, în 10 şcoli integratoare – şcoli generale şi licee, precum şi o grădiniţă. Avem, de asemenea, 9 studenţi care învaţă în centre universitare din Oradea, Iaşi şi Bucureşti. Am încercat să reproducem, la nivelul nostru, modelul familial de viaţă pentru aceşti copii. Avem 7 mini-apartamente, în fiecare dintre acestea trăind 12 copii. Un astfel de apartament are o bucătărie, unde copiii servesc masa, având posibilitatea să-şi prepare meniuri la alegere, în funcţie de preferinţe şi de posibilităţile noastre. Copiii beneficiază şi de o sală de studiu, iar cei care au nevoie de sprijin în efectuarea temelor sunt ajutaţi şi îndrumaţi de educatoare. În afara orelor de studiu, în aceste săli au loc şi diferite activităţi, de la confecţionări de obiecte decorative, până la vizionări de programe tv sau alte activităţi care ţin de petrecerea timpului liber. Apartamentele mai cuprind câte 3 – 4 dormitoare, în funcţie de numărul de copii din fiecare grupă, cu maxim 5 paturi în fiecare dormitor, precum şi o sală de baie cu duşuri, chiuvete, toalete şi maşină de spălat, în care fiecare copil poate să îşi spele îmbrăcămintea pe care o foloseşte. La fiecare grupă există doi sau trei educatori care asigură îndrumarea copilului pe parcursul zilei, iar începând cu ora 20.00, copiii se află în grija supraveghetorilor de noapte.
Rep.: Am observat că în camere se află copii de vârste diferite. Cum se explică acest lucru?
F. S.: Pentru că separarea de familie se produce de cele mai multe ori brusc, majoritatea copiilor ajungând în casa noastră ca urmare a unor condiţii extrem de precare din familia lor, încercăm să compensăm această separare – care produce copilului frustrări – prin consolidarea relaţiilor dintre ei. De aceea, nu îi separăm. În funcţie de vârsta şi de sexul copiilor, precum şi de relaţiile dintre ei, aceştia se repartizează de regulă la aceeaşi grupă şi chiar în aceeaşi cameră. Deci încercăm să nu despărţim fraţii. Astfel, am constatat că relaţiile dintre ei se îmbunătăţesc, de fapt, şi că aceşti copii se sprijină unul pe celălalt. Sunt situaţii când toţi copiii unei familii ajung în casa noastră. În aceste situaţii, încercăm să refacem relaţia cu părinţii, pentru că este foarte important ca orice copil care se află într-o situaţie dificilă să înveţe, indiferent de vârstă, să-şi ierte părinţii, pentru că, dacă vor creşte cu revolte şi atitudini negative faţă de ce li se întâmplă, evoluţia lor va fi marcată şi nu vor reuşi să se integreze pe deplin într-o societate atât de zbuciumată.
„Încercăm ca părăsirea casei să fie un moment firesc…”
Rep.: Ce se întâmplă cu aceşti copii, în momentul în care trebuie să părăsească centrul rezidenţial?
F. S.: Noi încercăm ca părăsirea casei să fie un moment firesc, aşa cum se întâmplă în orice familie obişnuită. La o anumită vârstă, după finalizarea unei şcoli care i-a fost accesibilă până la vârsta respectivă, tânărul doreşte să devină independent. Şi la noi se întâmplă la fel. Marea majoritate a tinerilor sunt suficient de responsabili şi de maturi şi înţeleg că, la un anumit moment, trebuie să-şi ia viaţa în mâini. Şi o fac. Acesta e cazul fericit, în care desprinderea de casă se face fără suferinţă, tânărul are o atitudine corectă faţă de muncă, iar noi îl ajutăm să-şi găsească un serviciu şi să închirieze o locuinţă. Îl susţinem prin asigurarea unui minim necesar în locuinţa respectivă, însă totul depinde de tânăr. Unii se desprind cu uşurinţă de casă, iar cei care se descurcă singuri doar ne anunţă că sunt bine. Însă alţii se descurcă mai greu, dar noi le oferim toată susţinerea noastră. De asemenea, tânărul pleacă din casă cu o sumă de bani importantă care îl ajută să nu fie disperat în primele luni de independenţă. Este vorba de o indemnizaţie de 900 de lei, la care se adaugă suma pe care a reuşit să o achiziţioneze de-a lungul perioadei în care s-a aflat în casă. Aceşti bani reprezintă alocaţia de stat care se depune într-un cont în bancă şi pe care tânărul o primeşte, în momentul revocării măsurii de protecţie. Sunt copii care au plecat de la noi cu 4000 de lei, o sumă care le-a permis să se descurce pentru început, învăţând cum să-şi administreze singuri mica avere. Dacă, în paralel, îşi găsesc şi un serviciu, atunci sigur că lucrurile se simplifică.
Rep.: Daţi-ne câteva exemple de tineri care au reuşit să se realizeze, după plecare din casă.
F. S.: Spre exemplu, avem o absolventă a Şcolii postliceale de asistenţă medicală, care acum lucrează într-un centru subordonat Direcţiei de Protecţia Copilului. Ea a obţinut o locuinţă prin ANL, e puternică, are un serviciu stabil şi câştigă bine. Un alt tânăr, care a părăsit acum câţiva ani casa, a plecat în Italia, lucrează acolo cu contract de muncă, este căsătorit şi are un copil. Anul trecut, a venit la noi în vizită, el ţinând legătura cu un frate care se află tot la noi. Suntem foarte bucuroşi când aceşti tineri revin în casă, pentru că le oferă copiilor un model de reuşită. Într-o anumită perioadă, tinerii aveau o viziune sumbră asupra viitorului lor şi poate tocmai de aceea nu reuşeau să ajungă la un alt nivel de formare personală şi profesională, anulându-şi, din start, toate şansele.
Rep.: Această viziune sumbră se leagă şi de un anumit complex de care suferă copiii abandonaţi de părinţi?
F. S.: Da, am avut de luptat şi încă mai luptăm cu acest complex de apartenenţă. Acum, acest complex este rar întâlnit, pentru că centrele rezidenţiale nu mai sunt ce au fost cândva, iar atitudinile şi comportamentele s-au schimbat mult. Pe copiii care suferă de complexul de apartenenţă încercăm să-i ajutăm, mergem pe dorinţele lor. Spre exemplu, avem unii copii – foarte puţini la număr – care au ajuns la un anumit nivel de şcolarizare, dar încă refuză să spună că sunt din casă. În aceste cazuri, educatoarea spune că este mătuşa sau bunica, în funcţie de vârsta copilului… Pe de altă parte, avem copii care au venit aici cu colegii şi care sunt mândri că trăiesc într-o casă de copii şi că au condiţii de viaţă atât de bune. Pentru că avem calculatoare cu acces la internet, o sală de sport ultramodernă, o magazie de alimente ca o cămară a unei familii superbogate, unde depozităm murături, mere, compoturi etc. De asemenea, meniurile sunt zilnic diversificate.
Rep.: Cât de importantă este colaborarea cu organizaţiile nonguvernamentale şi cu voluntarii?
F. S.: Cred că asta face diferenţa dintre noi şi alte case, pentru că prin aceste colaborări noi creştem, nu doar financiar – cu toate că şi acesta este un aspect foarte important. Vin aici elevi, profesori, oameni care vor să dăruiască şi au ce dărui, precum şi multe ONG-uri. Cu toţii oferă modele, dar şi posibilitatea de a-l implica pe copil în activităţi interesante. Pe linia de voluntariat, o amintesc pe doamna Silvia Pruteanu, care a ieşit la pensie, dar continuă să fie prezentă în casă şi să mobilizeze grupuri de elevi de la Colegiul „Gheorghe Cartianu”. Dânsa, împreună cu soţul ei, domnul profesor Pruteanu, vin săptămânal la noi şi desfăşoară diferite activităţi educative. De asemenea, zilele trecute, un grup de tineri din comuna Ştefan cel Mare s-a oferit să facă voluntariat cu preşcolarii noştri, susţinând tot felul de activităţi de petrecere a timpului liber.
Rep.: Cum este să fiţi mămica a peste 100 de copii?
În general este bine, dar mai sunt şi momente dificile, când trebuie să găseşti soluţii şi colaboratori, încercând să schimbi vieţi şi destine. Uneori reuşeşti şi te bucuri, alteori nu, şi trebuie să mergi mai departe. E şi frumos, dar şi complicat. Eu am absolvit Psihologia în 1978, iar după Revoluţie, când au apărut posturile de psihopedagogi în Casele de Copii, am venit şi eu în casă. Am prins toate schimbările, de aceea pot să spun că în Protecţia Copilului s-a produs o revoluţie, iar diferenţa e enormă, faţă de anii ´90. Primii ani au fost foarte dificili, pentru că erau 250 de copii şi încercam să investesc în fiecare, încercând să-i salvez pe toţi. La început, am vrut să plec din casă, pentru că nu credeam că voi reuşi să mă adaptez. Pe parcurs, însă, am început să abordez într-un mod profesionist toate problemele.
Rep.: În final, ce mesaj doriţi să transmiteţi cititorilor noştri care ar vrea să îi ajute, într-o formă sau alta, pe aceşti copii?
Îi rog să fie prezenţi alături de noi, pentru că aceşti copii au nevoie de mult ajutor, de la bunuri materiale, la investiţie sufletească. De dragul copiilor noştri, ar trebui să avem grijă şi de aceşti copii, pentru că vor fi partenerii lor de existenţă. Măcar pentru acest gând egoist, merită să acţionăm. Copiii au nevoie de persoane la care să se raporteze altfel, pentru că o educatoare trebuie să împartă emoţii, sentimente şi trăiri la 14 – 15 copii… Şi nu poate. De aceea, ar fi bine să se implice cât mai multe persoane. Căci ajutându-i pe aceşti copii să fie mai educaţi, mai sociabili, mai deschişi şi mai armonioşi în dezvoltare, ne va merge şi nouă mai bine.
A consemnat Irina NASTASIU
