”În viaţa de zi cu zi toţi jucăm teatru”
– Interviu cu actriţa Maria Hibovschi
Cu siguranta majoritatea dintre voi au avut privilegiul de a o vedea pe actriţa Maria Hibovschi (profesoară clasa de actorie la Şcoala de Arte din cadrul Centrului pentru Cultură “Carmen Saeculare”) în vreo piesă de teatru sau la diferite emisiuni Tv, dar pentru a afla mai multe din viaţa ei, printre sunete de pian, am reuşit să vorbim cu dânsa şi să aflăm câteva răspunsuri şi picanterii din viaţa ei.
Rep. – Bună ziua şi bine v-am găsit. Pentru început spuneţi-ne câteva lucruri despre dumneavoastră.
M.H. Bună să-ţi fie inima, mă numesc Maria Hibovschi, sunt născută de-o femeie frumoasă care se numeşte Anuşca Elena-mama mea şi tatăl meu Vasile, la data de 11 februarie 1972. Completarea familiei sunt fraţii mei, Cristian Luca şi Lăcrămioara (care, între timp a murit). Primii 7 ani de şcoală i-am petrecut la casa de copii, casa de fete cum era pe vremea aceea. În clasa a-8-a am venit înapoi la părinţi şi am continuat cursurile la şcoala nr. 4 din Piatra Neamţ. Am urmat Liceul “Calistrat Hogaş”, pe care l-am terminat în 1991, apoi Facultatea de teatru “George Enescu” din Iaşi.
Rep. – Cum au fost începuturile în teatru?
M.H. Îmi aduc aminte cu drag că în clasele primare dădeam seara spectacole profesoarelor şi fetelor de la casa de copii, făceam singurică o scenuţă cu o cortinetă într-un colţ de sală, cu un cearceaf. Am început cu povestea “Ionică Fat Frumos”, mă ascundeam, intram şi ziceam rolul, iar mă schimbam, efectiv jucam singură toate personajele. La sfârşit susţineam şi un concert, cântam melodiile cântăreţilor de la vremea aceea, Mirabela Dauer, Angela Similea, Margareta Pâslaru, Narghita sau muzică aromână. Înainte de a ne da la casa de copii, cand părinţii mei au avut nişte probleme foarte mari şi nu au mai putut să ne crească, şi aici vorbesc de mine şi de sora mea (care a murit între timp), toţi 3 fratii (mai am un frate mai mare) am rămas repetenţi. Eu eram în clasa a-1-a, sora mea în clasa a-2-a iar fratele meu în clasa a-5-a. Mulţumesc şi acum învăţătoarei care am avut-o pentru că a ştiut cum să cultive în mine pasiunea pentru artă şi teatru. Îmi aduc aminte că ne ducea la tot felul de concursuri, am luat chiar şi premii, primele premii din viaţa mea. Apoi am abandonat povestea cu teatrul şi m-am axat doar pe muzică, am facut Şcoala Populară de Artă la secţia canto. Am avut şansa să gasesc un corepetitor atunci care m-a şi ajutat să cânt la restaurante. Din momentul acela (eram clasa a-12-a), am început cu muzica în plin. În anul 1991, când terminam eu liceul şi cântam prin restaurante, Ghiţă avea nevoie la trupa lui particulară de o fata într-o piesă. Şi aşa m-am cunoscut cu Ghiţă, sunt 22 de ani de atunci. Şi acum râdem, când imi spune că “te-am cules de pe stradă” pentru că realmente aşa s-a întâmplat. A trimis pe unul dintre baieţii care erau în trupă să se intereseze de o fata pentru o piesă. Şi am zis “hai să încerc”. Din momentul acela am intrat în trupa lui particulară, am început să susţin spectacole în casele de cultură din judeţe. Pe vremea aceea, mă refer imediat dupa Revoluţie, era o inovaţie să urci pe scenă şi să joci teatru live. Asta am făcut până în anul 1993 când am intrat la facultate. În timpul facultăţii veneam săptămânal acasă. Aşa am reuşit să pun mai departe bazele trupei, trupă care urma să fie “Teatrul de Joacă” şi care, mai târziu, transformată în “Teatrul Tandem”. Din 1996 am reluat povestea cu trupa iar de atunci jucăm întruna. Am început cu spectacole pentru copii. Puteam să mă duc în teatru mare şi am refuzat, am zis “trebuie să facem o nebunie noi”. Mergeam cu sacoşele de costume pentru că nu aveam nimic, nici sunet nu aveam, dădeam spectacole de teatru pentru copii fără sunet, noi făceam totul. Primul spectacol “O bătaie ca-n poveşti” a fost în 1991, apoi au urmat “Harap Alb” şi multe multe, foarte multe. O perioadă nemaipomenită, după care am venit la Biblioteca Judeţeană, Ghita deja plecase de la Casa de Cultură. Am dat concurs în teatru, au vrut sa ma angajeze dl Dabija, dl Timus, dar eu, pentru ca aveam deja la Şcoala Populară cursuri şi aveam trupa mea, n-am vrut sa renunt şi sa ma angajez. A rămas doar să colaborăm. Am jucat cred că vreo 2 spectacole acolo. Puteam să rămân în teatru dar am preferat să merg în continuare la teatru particular. Aici jucăm ce vrem şi cum vrem.
Deci, m-am născut, am crescut şi totul doar pentru o fărâmă de artă! Arta de-a trăi frumos şi elegant!
Rep. – Cum e sa lucraţi cu soţul în aceeaşi instituţie culturală? Vă „miroase” dacă jucaţi teatru acasă?
M.H. În viaţa de zi cu zi toţi jucăm teatru. Noi, chiar dacă discutăm acasă de problemele de teatru, suntem tot noi cu pasiunea şi cu nebunia noastra. Eu cred ca un actor adevărat este actor doar pe scenă, în viaţa de zi cu zi este un om normal şi modest. Eu chiar urăsc să mă dau în spectacol în rest. Nu are nici o legătură faptul că jucăm împreună teatru pe scenă, acasă suntem doi oameni normali.
Rep. – Care a fost cel mai special moment care v-a marcat de-a lungul anilor până acum?
M.H. Sunt foarte multe momente frumoase. Mai speciale cred că sunt tentativele mele de a cânta în trupă rock. Trei luni am cântat într-o trupa rock, am şi susţinut trei concerte live, în Deva, Bacău şi în Piatra Neamţ. A fost o perioadă interesantă pentru mine, sunt 12 ani de atunci.
Rep. – Ce i-aţi spune unui actor aflat la început care se duce la primele casting-uri şi nu le ia?
M.H. Dacă întradevar îi mistuie foarte tare povestea asta cu teatru şi nu pot să doarmă sau nu găsesc o altă cale, să meargă pe drumul ăsta. Dacă nu, nu. Deci, eu îi sfătuiesc pe cei care dau la casting-uri şi nu reuşesc din prima, dacă întradevăr vor, să se ducă mai departe orice ar fi. Dar dacă o fac doar pentru ca “aşa e la moda”, să nu o facă. Asta este o meserie foarte rea. Pe cât e de frumoasă pe dinafară pe atât te uzează, e o meserie dură.
Rep. – Ce planuri de viitor aveţi?
M.H. Dacă dă Dumnezeu să fim sănătoşi, vrem să ajungem din nou în străinatate cu spectacole. Una dintre marile realizări ale Teatrului Tandem e că am ajuns la teatru “Pygmalion” din Viena.
Rep. – La finalul interviului ţin să vă mulţumesc pentru timpul acordat, iar dacă doriţi să transmiteţi un mesaj persoanelor dragi şi publicului dumneavoastră.
M.H. Cât o să mă ţină sănătatea am să fiu la fel de deschisă şi am să dăruiesc tot ce am eu mai bun şi mai frumos în mine, publicului. Să pot împărtăşi lucrul acesta şi tinerilor cu care lucrez.
Andreea FLOREA