Prietena mea bună, Corina Nica și soțul ei, John, m-au invitat la lansarea lor de carte Gânduri de bine. Sîmbătă, 24 august 2019, s-a desfășurat la Biblioteca Orășenească din Bicaz, un eveniment plin de emoție, la care au luat parte preotul Dumitru Ploscaru de la Vaduri, preotul Marin de la Cheile Bicazului , profesorul Oprea/ fost director la Liceul Bicaz, la care s-a alăturat familia Nica cu o colaborare fantastică: John la chitară și Corina cântând din versurile ei. Ultimul, cu voia dumneavoastră, prezentatorul, eu, autorul acestui articol, care am vorbit despre biblioterapie și am interpretat și dezbătut o poezie din punct de vedere psihologic. Am încercat, astfel, să cunosc mai bine personalitatea omului care a scris această poezie. Biblioterapia este una din metodele cunoscute în psihoterapie. Ea se referă la faptul că atunci când fiecare om când scrie ceva – orice, o poveste, o poezie, simple gânduri sau altceva- se află într-o stare psihică foarte interesantă. O parte din oameni, prin lucruri care se întâmplă în interiorul lor, în sufletul lor, redau această stare prin scris. Cea mai mare parte dintre oameni folosesc mecanisme de apărare ca să poată lupta și să pună un zid împotriva evenimentelor neplăcute și împotriva persoanelor negative. Așa că scrisul ocolește aceste mecanisme de apărare și scoate la iveală durerile, suferințele și ambițiile, și tot ceea ce este în sufletul oamenilor, fără ca cenzorul principal să depună o rezistență. În acest caz, este foarte important de a interpreta și de a înțelege acest proiect al unui om de artă, scriitor sau artist, să încercăm să înțelegem ce îl doare și ca psihologi, poate să putem și să-l ajutăm dacă e nevoie și dacă vrea. În acea lansare de carte, am hotărât să mă ocup de una din poeziile poetei și, împreună cu fata mea Maia, am împărțit sarcinile în așa fel, încât ea citea rândurile Corinei iar eu interpretam psihologic. O să public toate versurile și o să fac o interpretare la sfârșit: Fiecare cu rostul său (pagina 30 din cartea Gânduri de bine) Poetul e născut din mângâiere Inspiră aer și expiră versuri El nu are egal în univers La suferință, viața și tăcere. Rănit la infinit, dar și iubit Sărmanul om rătăcitor prin gânduri E răscolit adesea în adâncuri De tot ce poate fi de om trait. El e iubire. Este dor de țară, De mama, de copil, de tot ce-i sfânt Se bucură de fiecare cuvânt De parcă l-ar rosti întâia oară. Adesea, unii îl numesc nebun, Copil, idealist sau fără teamă, Apoi, la greu tot pe poet îl cheamă Când au nevoie e cuvântul bun. Poetul nu muncește pentru sine Iar banii n-au valoare, nici parfum, Poetul n-are timp, el are un drum și-o misiune: Arde pentru tine. Corina Nica încearcă să se pună în pielea poetului. Aceleași caracteristice care-i aparțin poetului, și le atribuie Corina. În primul rând, ea spune că poetul s-a născut din mângâiere. Ca să înțelegem că poetul este pozitiv, iubit și mângâiat. În pshihologia dezvoltării, teoriile legate de atașament și mângâiere spun că acestea sunt foarte puternice. Cu alte cuvinte, ca să te faci poet trebuie să fi mângâiat – or, Corina spune de la început că ea s-a născut mângâiată, iubită… După ce a ieșit bebelușul în lume, două funcții principale reies: inspiră aer și expiră, dar nu aer, ci versuri. Atît de dedicați sunt și poetul și Corina, că din exprirarea aerului reies versuri. Poetul nu este o fire obișnuită (el nu are egal în univers), nu la suferință, nu la viață și nu la tăcere. Acești trei factori- suferință, viață și tăcere, sunt foarte interesanți în direcția psihologică și în literatura universal. Ce înseamna suferință, viață și tăcere? La Corina există la început suferința ca să ajungă la viață, iar tăcerea este o formă de adaptabilitate, de acceptare a suferinței și vieții. În filosofia religioasă creștină acestea trei apar des împreună. Corina folosește de mai multe ori și în mai multe poezii o stare e ambiguitate, de paradox care se vede din următorul vers: Rănit la infinit dar și iubit… În psihologia convențională există o discrepanță între a fi rănit și a fi iubit, dar nu în filosofia religioasă. Acolo există rănit la infinit și s-ar putea că de la această stare infinită să se dezvolte și iubire din partea altora, care vine din compătimire, din partea celor care simt nevoia să-l iubească pentru suferința și modelul lor existential. Acela că prin el, alții pot să beneficieze fără a mai fi și ei răniți. Corina vede în poet un om complex, rătăcitor prin gânduri și răscolit adesea în adâncuri. Un om fără conflicte în gândurile lui, fără rătăcire și răscolire, nu poate suferi și nu poate fi numit poet. Așa și ea, ne introduce un pic în sufletul ei, în gândurile ei rătăcitoare. Și cauzele, din punctul de vedere al autoarei, nu sunt doar interioare. Ea dă o explicație potrivit căreia răscolirea este determină de tot ceea ce poate trăi omul. Cu alte cuvinte, interacțiunea între oameni, relațiile personale, toate pot să ducă la complexitate. Dar, Corina este îndrăgostită de faptul de a fi poet, de acceptarea definiției și caracteristicile poetului. Ea se consideră pe sine și pe poet că Este Iubirea. Ce-l mai definește pe poet? Iubirea și dorul de țară, de mama, de copii și de tot ce e sfânt. Aici, vedem noi, ce o definește pe Corina. Ea se consideră familistă, credincioasă, patrioată și își iubește foarte mult mama. Poetul și Corina se bucură de fiecare cuvânt rostit, de parcă îl întâlnea pentru prima oară. Aici, se observă o altă caracteristică a autoarei, care se referă la faptul că îi place să se întoarcă la copilăria ei. Cuvântul parcă l-ar rosti prima oară, ca un copil, îi place să fie spontană, pură, fără multe greșeli sau păcate. Așa este un poet, ca un copil naiv, ca un copil idealist sau fără teamă. În următorul vers, Corina face încă o diferențiere între poet și ceilalți oameni: Unii îl numesc nebun. Dar, nu se referă la nebunia propriu zisă, ci la un comportament atipic, spontan, copilăros pe care numai poeții și ea poate să-l aibă. Interesant este că dacă unii dintre oameni stigmatizează poetul ca fiind nebun și se îndepărtează de el, la greu apoi, cheamă tot poetul. Și asta, din cauză că poetul, prin cuvintele lui, mângâie, alintă, sprijină și dă un sens pozitiv vieții. Corina continua să facă distincția între poeți și oameni normali pe linia metaforică dar și realistă. Un poet ca și ea, nu muncește pentru sine, pentru a câștiga bani mai mulți. Poetul nu are un timp de muncă limitat. Când îi vine muza, el se apucă să scrie și numai în acele momente poate fi numit poet. Are o misiune și are un drum: el are misiunea să ardă pentru tine, or, cu alte cuvinte, Corina face tot ce face, pentru alții, nu pentru ea, o face dintr-o puternică pasiune, mare credință, și asta se numește să ardă pentru alții. În această poezie idealistă și naivă (dacă în arta plastică există pictura naivă, același concept există și în literatură, de poezii naïve, așa pot să încadrez versurile Corinei Nică), Corina încearcă să ne spună cine este de fapt și de drept, să ne spună să o înțelegem că ea este un pic altfel decât alții, ea este Poetul. Ea face lucruri pentru noi, pentru ea poezia este un stil de viață și o misiune data de Dumnezeu și, cu toate rănirile și suferințele din viață, ea s-a născut din iubire, crede mult în concepte religioase, pe care le ține foarte aproape alături de ea și care o ajută în momentele ei mai delicate și mai sensibile. Am avut onoarea să citesc mai multe poezii de-ale Corinei, poezii care mi-arată din mai multe unghiuri ce înseamnă pentru ea iubire, cum ar fi fost ea fără iubire și cum se simte împlinită de acestă iubire. Cu toate că nu este ușor pentru ea să treacă perioadele și momentele destul de delicate. Conceptul de omul alături se referă la interacțiunea ei cu cei din jurul său: soțul, copiii, mama. Toți sunt exprimați în scris, prin sentimentele ei, când a fost într-o perioadă mai grea, când era singură și simțea nevoia de iubire și de mângâiere. În următoarele articole o să încerc să interpretez un mare poet român prin versurile pe care le-a scris, să înțeleg și să scriu ce a fost în sufletul și mintea lui atunci când le-a scris. Și voi puteți să-mi trimiteți versurile voastre să le analizez prin partea psihologică. Trebuie să spun că poeziile pot fi scrise atunci când omul are un suflet zbuciumat, când simte că suferă, când îl răscolește gândurile. Altfel, când există o armonie și nu-i pasă de nimic, nu-I poate căuta. Există și poeți care pot scrie din simplul lor talent, fără drame sufletești. Dr. MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214 e-mail: miron@ambra.ro site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro