Muntele de calcar din preajma Cheilor Bicazului a dat de lucru la multă lume ani de-a rândul. Aşa a apărut pe Valea Bicazului vărăritul, o îndeletnicire specifică locuitorilor din această zonă. Un meşteşug tradiţional, de familie, transmis din genereţie în generaţie.
În acele vremuri, cuptoarele de var erau o prezenţă obişnuită în multe din gospodăriile de pe Valea Bicazului. Cuptorul de var seamănă mult cu o fântînă, adică o groapă cilindrică adânc săpată în pământ, cu pereţii zidiţi cu mult meşteşug, astfel încât să rămână „ferestrele” ce permit circulaţia aerului cald. La baza cuptoului se „croieşte” deschizătura unde se face focul, care trebuie păzit non stop, cu mare grijă, timp de 48 ore, pentru a-i asigura continuitatea şi aceeaşi „tărie”. Practic, în tot acest timp, cineva stă de veghe zi şi noapte la gura cuptorului, până la încheierea „ciclului tehnologic”. Se mai aşteaptă apoi încă 12 ore până se răceşte produsul finit: piatra de calcar arsă, de culoare aurie, adică varul nestins. La umplerea cuptorului cu piatra de calcar este nevoie de o pricepere aparte, pentru că grămada trebuie „clădită” în bucăţi mai mici pe lângă pereţi şi mai mari spre centrul cuptorului, „încărcătură” fiind foarte bine etanşantă în partea de sus.
Adevărul e că vărăritul implică multă muncă, una foarte migăloasă, varul asfel obţinut fiind pe atunci la mare căutare. Mai cu seamă în preajma sărbătorilor tradiţionale la români, când odăile trebuiau primenite şi „spoite” cu var. Cu câteva săptămâni înaintea acestor evenimente, „coloane” întregi de căruţe cu coviltir porneau spre sudul Modovei pentru a vinde varul şi se întorceau cu cereale. Ori cu bani. Era o afacere profitabilă în acele timpuri. Asta până să apară varul lavabil, un produs plin de tot felul de chimicale.
Acum, în comuna Bicaz Chei, numeri pe degetele de la două mâini cuptoarele de var şi tot îţi mai rămân cîteva. Primarul Gheorghe Oniga spune că mai sunt vreo 8 care, împreună, dacă „funcţionează” o săptămână într-un an întreg. Au mai rămas doar câţiva meşteri foarte pricepuţi în a arde piatra de calcar şi a face var de calitate.
Vărăritul, o meserie emblematică pentru Valea Bicazului, nu mai are acum căutare, nu mai este la „modă” . Pentru a nu fi complet dată uitării, primarul Oniga are o ideea originală pe care e hotărât s-o pună în practică cât mai repede posibil. Vrea să amenajeze „ca la carte” un cuptor de var, care să fie folosit apoi ca exponat de muzeu, în aer liber. Vărăritul este una dintre cele mai vechi îndeletniciri din această zonă, motiv pentru care nu trebuie dată uitării, ci merită a fi păstrată „vie” în ochii oamenilor. Fie şi numai ca exponat.
Din păcate noi în ziua de astăzi cumpărăm numai chimicale.Varul fabricat la cuptor este un produs deosebit,un desifectant deosebit.Felicitări primarului din zona respectivă pentru iniţiativă pentru a înţelege şi urmaşii noştri cândva despre tradiţii, despre meşteşug şi despre lucruri făcute ca la carte.Personal achiziţionez cantitatea de aproximativ 50 kg de ” var bulgăre ” din zona Bicaz Ardelean sau Bicaz Chei ,var ce îl folosesc în gospodărie.