Comunicarea interculturală deține, în mod indubitabil, o valență epistemică, întrucât presupune o formă de cunoaștere la care au acces toți care o practică. Exercițiul permanent de cunoaștere a realității sociale se realizează inclusiv prin intermediul procesului de comunicare, iar complexitatea lumii globalizate poate fi deconstruită printr-un efort de cunoaștere a valorilor specifice altor culturi. Contactele și schimburile culturale mizează nu doar pe încercarea de a obține explicații cu privire la condițiile manifestării diversității în lumea noastră, ci și pe aceea a comprehensiunii datelor proprii alterității. Scopul unei astfel de cunoașteri asigurat de procesul comunicării interculturale este acela a devoalării nuanțelor existente în jurul și în spatele unui mitic adevăr unic și absolut. Acest proces devine fundamentul pentru acceptarea pluralismului, pentru raportarea tolerantă la ceea ce, fiind „străin”, ar putea fi calificat, în mod eronat, drept „fals”. Comunicarea interculturală asigură, astfel, o deschidere epistemică oricărui subiect interesat să depășească limitele restrânse ale unui maniheism gnoseologic prea adesea practicat în istoria umanității și care a opus în mod artificial grupuri de oameni, indivizi și comunități, adeseori în maniere violente. Deschizând cunoașterea spre alteritate, comunicarea culturală oferă semnificație principalei valențe epistemice a ideologiei democratice, o valență de natură empatică a cărei caracterizare vizează strădania de a-l înțelege pe celălalt, de a-i proteja identitatea culturală și de a-ți adapta raportarea discursivă în funcție de aceasta, fără a pierde datele esențiale ale propriei identități.
Valența socio-politică a comunicării interculturale este aceea specifică democrației și presupune, înainte de toate, pluralism al opiniilor, încurajarea existenței surselor alternative de informare, dialog, dezbatere și compromis rezonabil. Aceste virtuți ale spiritului civic au apărut și au evoluat odată cu democrație modernă, devenind veritabile repere ale lumii occidentale și asigurând, la rândul lor, deschiderea spre diferite alte arealuri culturale. Având drept far călăuzitor meliorismul social și politic de factură liberală, democrația modernă a evidențiat, atât prin documentele sale programatice, cât și prin aspectele proprii practicii sale instituționale, că ființele umane trebuie înțelese și tratate ca persoane unice și irepetabile, având aceleași drepturi și fiind egale, prin urmare, în fața legii. De aici decurge non-discriminarea, unul dintre indicatorii esențiali ai influenței matricei ideologice democratice asupra comunicării interculturale. Cu alte cuvinte, valența socio-politică a acestui demers discursiv ce reunește spații culturale diferite atestă faptul că nu există ierarhii, ci diferențe care trebuie descoperite, asumate, înțelese și, evident, compatibilizate prin efortul reciprocității. În lumea contemporană, platformele dialogale bazate pe suporturi tehnologice aflate în aria de manifestare a „comunicării 2.0” asigură nenumărate modalități de transfer intercultural, ceea ce îmbogățește șansele împărtășirii, de către comunități orientate diferit sub aspect cultural, a acelor elemente care să le asigure compatibilitatea. În afara acestui cadru informal, sub aspect socio-politic, democrațiile sunt mai predispuse, din perspectiva politicilor lor guvernamentale, să fie deschise și tolerante față de alte culturi dcât sunt regimurile autoritaritare sau dictatoriale, iar procesul de comunicare interculturală contribuie într-un grad ridicat la persistența unei astfel de realități sociale.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru